Flashback Raduga

În urmă cu cîţiva ani, un grup de oameni tineri din Iaşi au pus bazele unui ansamblu de cîntec şi dans numit Raduga – în traducere din limba rusă: Curcubeu. S-a pornit într-adevăr de la o formulă foarte colorată – neavînd costume de scenă, fiecare venea cu costumul lui de-acasă, cît mai apropiat de tiparul tradiţional rusesc.

Ideea ansamblului a fost una foarte atractivă şi a luat amploare în timp, implicînd tot mai mulţi oameni cu o mulţime de idei noi pentru afirmarea grupului. De aici a pornit cu adevarat totul : am reuşit să ne facem şi costume de scenă, pe lîngă cîntecele ruseşti am pregătit şi cîteva dansuri, iar de la evenimentele din interiorul comunităţii am ajuns să participăm şi la multe alte festivaluri din ţară (din Vălenii de Munte, Bucureşti, Tîrgu Frumos, Iaşi). Cel mai mare eveniment la care am fost invitaţi, şi pentru care ne-am pregătit cel mai mult, a fost festivalul ProEtnica din Sighişoara, un festival al minorităţilor naţionale şi momentulul de vîrf al grupului, dar şi o experienţă personală extraordinară.

După accidentul meu, Raduga s-a “metamorfozat” aproape total, concentrîndu-se cu precădere pe dansul rusesc. În formula nouă au făcut o treabă minunată participînd, la fel, la foarte multe evenimente, creînd legături cu alte grupuri din Iaşi, cu precădere cu cel grecesc, cu oamenii căruia obişnuiam să ieşim la picnic pe malul lacului Aroneanu şi să jucăm fotbal de picior. Imediat după accidental meu, la spectacolul organizat de colegii mei de la Liga Studenţilor de la Geografie şi Geologie în Aula Eminescu a Universităţii, Raduga şi Dionyssos au urcat pentru mine pe scenă.

După un timp şi noua Raduga s-a dizolvat, însă cel mai important a rămas faptul că am rămas cu toţii prieteni, iar în momentele în care reuşim să ne întîlnim, povestim întotdeauna cu plăcere despre vremurile bune ale grupului. Totuşi, pe unii dintre prietenii noşti care nu vor să se resemneze, pasiunea pentru dans i-a determinat să schimbe stilul, astfel că s-au alăturat grupului de dansuri greceşti Dionysos.

Sîmbăta trecută, de ziua Greciei, am fost invitaţi la primul lor spectacol împreună. Au fost frumoşi cu toţii, în costumele lor “dionisiace” şi au întreţinut atmosfera în cel mai autentic stil grecesc, cu ritmurile lor inconfundabile şi cîteva farfurii sparte pe scenă

În buna tradiţie a vremurilor de altădată, după spectacol am ieşit în oraş cu toţii, prieteni vechi, prieteni noi, şi am înstăpînit o jumătate dintr-o casă – boierească altădată, acum restaurant unde se poate mînca bine şi sta la un pahar de vorbă între 20 de prieteni.

Sleeping mode

Pare-se că vremea bacoviană de afară nu ne-a afectat numai pe noi. Nu de puţine ori l-am surprins pe Diesel cu privirea fixată în geam, contemplînd pisiceşte la prima lui toamnă. Iar de cînd au mai scăzut temperaturile, locul preferat al motanului este, după cum se vede mai jos, caloriferul. E cel mai simpatic atunci cînd îşi caută poziţia cea mai confortabilă. Cînd în sfîrşit reuşeşte, după multe frămîntări, cam asta este poziţia preferată.

Toamna nostalgic

Puţini au harul de a trăi cum se cuvine clipa. Nu de-a se bucura mărunt, grăbit şi speriat de ea, în umbra morţii. Ci de a face din prezent, care e singura realitate, ceva mai mult şi mai puţin decît o întîmplare: act, contemplaţie şi pasiune, plin de puterea ce şi-o trage, cu rădăcini şi ramuri mari, din tot ce-a fost şi credem că va fi, dar mai ales din forţa lui internă de-a fi cu-adevărat şi de-a-şi ajunge, după măsura adevărului şi a iubirii puse-n el.

Recitiri: Petru Creţia, Norii

Octombrie cu nori, Berlin 2007

Breaking News :)

Probabil că nu vă mai amintiţi de articolul în care vă povestea Gentilia cum a depus un dosar pentru o bursă într-o zi de vineri 13, în ultima zi a termenului impus de Fundaţia Dinu Patriciu.

Ei bine, acum cîteva zile am primit prin telefon vestea ca dosarul meu a ajuns unde trebuie şi că fundaţia a hotărât să îmi acorde o bursă pentru ultimul meu an universitar de la Geografie în cadrul programului “Inventeză-ţi viitorul”. Telefonul acesta neaşteptat m-a emoţionat puţin. A venit cu o veste care mi-a redat speranţa că lucrurile pot merge înspre bine dacă eşti pregătit să le cauţi şi dacă te străduieşti puţin să le aduci mai aproape de tine.

Sigur că, altfel decît statutul oricărui alt student din România, prioritatea mea este – şi deocamdată nu are cum să fie altfel – recuperarea. Dar iată, recîştigarea unei vieţi active şi echilibrul care trebuie să se instaleze între efortul de recuperare şi o viaţă socială normală presupune recîştigarea tuturor lucrurilor care ţineau de viaţa mea de dinainte de accident şi asta înseamnă şi finalizarea studiilor.

Faptul că o fundaţie din România îmi oferă o bursă, alături de 501 alţi studenţi pentru ultimul meu an universitar este, în sine, extraordinar. Şi extraordinarul acesta nu stă atît în valoarea materială a bursei, cît în faptul că ea mi-a fost, totuşi, acordată. Ea vine ca o confirmare a faptului că viaţa într-un scaun rulant poate şi trebuie să  conţină toate datele şi provocările unei vieţi normale, depline – doar că toate acestea sînt (ca o diferenţă specifică) obţinute printr-un efort mai mare atunci cînd trebuie să foloseşti o rampă fiindcă nu poţi să urci trepte.

Îmi place mult denumirea programului: “Inventează-ţi viitorul!”. Sigur că uneori viitorul nu seamănă nici pe departe cu ce ţi-ai imaginat că poate fi, însă fiecare dintre noi vom avea întordeauna măcar opţiunea de a încerca să-l facem să semene cu ceea ce ne dorim de fapt. Mai sînt, iată, şi oameni dispuşi să te ajute.

Investiţia în educaţie e o decizie înţeleaptă. Mulţumesc Fundaţiei Dinu Patriciu pentru încrederea în viitorul meu.

Nu vreau să închei postul înainte de a spune că, în parte, responsabilă pentru reuşita obţinerii bursei este chiar Gentilia. Mulţumesc!

N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit

Săptămîna trecută prietenii noştrii din Bucureşti ne-au făcut cea mai frumoasă dintre surprize, au venit la noi pe nepregătite, “inopinat”, aşa cum este şi cel mai frumos, de altfel.

Cum vremea a fost de partea noastră, iar zilele Iaşiului abia începuseră, nu era de stat în casă. Am  mers deci ]n centru cu un autobuz adaptat (trebuia să spun!), unde era mare bîlci cu luminiţe, beţişoare, cruciuliţe, dar pe lîngă toate astea, am avut ocazia să vedem şi unul din cele mai frumoase tîrguri meşteşugăreşti din cîte am mai văzut.

Undeva pe o alee retrasă din faţa Palatului Culturii erau desfăşurate cîteva standuri, care ieşeau în evidenţă de departe prin “tîrgoveţii” care erau îmbrăcaţi, pînă la ultimul, în costume tradiţionale. Ii, ouă încondeiate, oale din lut, măşti, suveniruri din sticlă, toate lucrate manual (ca să nu spun handmade )  şi întru totul deosebite. Evident, nu am putut pleca de acolo cu mîna goală. Trebuie să spun că Gentilia are acum cei mai frumoşi cercei din tîrg!

Sîmbătă am făcut o plimbare mai lungă în Grădina Botanică, unde am făcut mai multe poze cu milioanele de nuanţe tomnatice. Dacă ajungeţi prin Iaşi e musai să treceţi prin Grădină. Şi dacă e să fie în periada aceasta, aveţi grijă să nu rataţi expoziţia de crizanteme!

Pe scurt, a fost un weekend grozav, aşa ca-ntre prieteni! Să mai fie!

A venit, a venit toamna

Am profitat de vremea fantastică şi am fugit în grădina botanică, care spre bucuria noastră, este la doar 10 minute distanţă de cartierul nostru. A fost o zi minunată în care am surprins pădurea în plină metamorfoză tomnatecă.

Sper ca, pe muzica lui Alifantis, să vă bucuraţi şi voi de o fărîmă de toamnă din fotografiile de mai jos.

Meeeeow (Feed me!)

Am descoperit cu puţin timp în urmă, în staţionarea noastră în Bucureşti (Oana, Alex, Victor, Cili tout va bien?), seria de animaţii Simon’s cat. Şi cum am avut la familia Pricop o pisică foarte sociabilă şi comunicativă (grrr grrr grrr toată ziulica) şi am regăsit una şi acasă (mau mau mau la uşă, în fiecare dimineaţă  pe la ora 5), vă las aici un filmuleţ care poate caracteriza toate pisicile din lumea asta, şi care îi va lămuri pe cei ce nu au încă feline acasă în privinţa unei dileme simple: de ce, dacă te hotărăşti să iţi iei o pisică, aceasta va ajunge, inevitabil, să pună stăpînire pe casa ta, să îţi modifice orele de somn şi de veghe şi să devină subiectul principal al poveştilor tale indoors ?

Seria a ajuns deocamdată la 6 animaţii, dar promite să aibă o continuare generoasă, de vreme ce Simon are trei pisici – Hugh, Maisie şi Jess – lucru care înseamnă, practic, o permanentă, neobosită, inepuizabilă sursă de inspiraţie. Pe experienţa mea!

În topul nostru mai intră: Cat-man-do şi Let me in! În concluzie: staţi cu ochii pe pisică!

p.s. Diesel, este, desigur, total de acord!

Give me the Motivation

Vă povesteam în vara asta despre tabăra de la Văratec, organizată de fundaţia Motivation, la care am participat în iulie. Ştiam pe atunci prea puţine despre această organizaţie, primisem de la ei prin CAS un scaun rulant foarte bun şi aveam la dispoziţie doar informaţiile de pe pagina lor web.

Aveam să aflu abia în Văratec despre faptul că Motivation este un ONG foarte puternic, care lucrează pe proiecte cu finanţare europeană şi colaborează cu cei mai buni din domeniul lor. Mai departe de această etichetă, aveam să constat că Motivation este, prin oamenii săi, singura organizaţie care se străduieşte să găsească mijloace concrete de a îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor cu dizabilităţi din ţara asta. Am văzut pentru prima dată cum conceptul acesta abstract poate fi concretizat la nivel individual, cu accent pe necesităţile fiecăruia, chiar dacă asta presupune eforturi foarte mari şi susţinere fianciară proprie.

Cred că sînt foarte rare situaţiile în care ajungi să fii motivat şi inspirat de nişte oameni cu care ai posibilitatea să petreci atît de puţin timp. Pe unii dintre ei am avut bucuria sa îi regăsesc acum, în sesiunile mele de recuperare la centrul din Panduri.

Pentru felul în care se munceşte la centrul Motivation din Panduri, dacă aş avea avea toate mijloacele să mă descurc, m-aş muta pentru o vreme în capitală. Cei care ştiu că Bucureştiul e un oraş imposibil, în care nu poţi ajunge de aici pînă acolo cu un scuan rulant dacă nu ai o maşină personală şi mult timp la dispoziţie, vor înţelege desigur greutatea afirmaţiei mele.

În trei săptămîni am învăţat aici exerciţii pe care nu le-am ştiut posibile, am muncit în sesiuni mai lungi, mai susţinute şi mai dinamice ca nicăieri în altă parte, cîte 5 ore pe zi, cu pauze foarte scurte şi cu implicarea totală, atentă şi necruţătoare a Mirelei şi Violetei, kinetistele  centrului.

Acum două zile am reuşit să mă ridic, pentru prima dată de la accident, cu ajutorul cîtorva dispozitive simple, 10 minute la spalier pe verticală perfectă – să fim înţeleşi: am stat pe oasele mele, pe propriul meu schelet! – şi am reînvăţat să privesc în jur de la înălţimea celor 172 de cm. pe care îi am. Aventura asta, posibilă numai datorită faptului că Mirela a ştiut exact ce se poate face şi ce nu în condiţia mea, a fost cea mai emoţionantă şi mai motivantă din cîte va puteţi inchipui. Să fie într-un ceas bun!

Go Forward

Azi, 25 septembrie 2009, Christopher Reeve ar fi împlinit 57 de ani.

Pentru cei care nu ştiu, el este actorul care a jucat celebrul rol al lui Superman şi care a avut un accident de echitaţie cu o leziune vertebro-medulara la nivel  C1 (în punctul în care coloana vertebrală se uneşte cu craniul), în urma căreia a fost imobilizat într-un scaun rulant, depinzînd, pînă la sfîrşitul vieţii, de un aparat respirator.

Chiar şi după accident, Christopher Reeve a regizat şi a jucat în filme, a  scris cărţi, a fost tatăl copiilor săi. Cea mai mare ambiţie a sa a fost lupta pentru găsirea unui remediu pentru traumatismul vertebro-medular. Prin intermediul fundaţiei Christopher and Dana Reeve a facut advocacy în Statele Unite pentru acordarea de fonduri în cercetare, militînd pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi, creînd programe aplicate pentru ca persoanele cu traumatisme pe coloana vertebrală să se recupereze, să cîştige în mobilitate, să trăiască mai mult, mai activ, mai sănătos. A crezut pînă la capăt în visul său de a ajunge să-şi ţină în braţe mezinul.

Christopher Reeve a crezut cu tărie în potenţialul imens al cercetării în medicină şi a avut convingerea că remediul pentru TVM va fi descoperit mai devreme sau mai tîrziu, subliniind mereu că singurele obstacole în această cursă  sînt de ordin financiar şi politic.

Pe lîngă centrele de recuperare create pe întreg teritoriul Statelor Unite şi a granturilor oferite organizaţiilor cu iniţiative in sprijinirea persoanelor cu dizabilităţi, Fundaţia Christopher and Dana Reeve susţine ample programe de cercetare la nivel internaţional pentru afecţiunile neurologice şi ţine evidenţa testelor clinice realizate pentru potenţialele remedii din medicină.

Anul trecut, pe cînd ne aflam în Germania, am urmarit gala premiilor CNN acordate unor personalităţi care s-au afirmat în diverse domenii. Titlul de “Hero’s hero” a fost acordat prin vot unanim lui Christopher Reeve, personaj devenit simbol al luptei pentru viaţă, speranţă şi demnitate, a cărui determinare a devenit astăzi inspiraţie si model existenţial pentru milioane de oameni din lumea intreagă.

Ne alăturăm celor care onorează astăzi amintirea acestui om extraordinar care a fost Christopher Reeve, reiterînd moto-ul funadaţiei care duce mai departe, prin cei trei fii ai săi, efortul de a descoperi remediul pentru afecţiunile presupus incurabile: Go Forward!

Muzeul Satului

Nu ştim domniile voastre cum sînt, dar noi ne facem veacul de o săptămînă “la capitală”, la centrul de recuperare Motivation din Panduri, în regim ambulator. Programul e pe modul “hard”, la sfîrşit de zi cădem laţi amîndoi, dar sfîrşitul de săptămînă îl avem liber.

În cel care tumna trecu, furăm la Muzeul Satului, la pas întins, dimpreună cu Alex şi Oana. Am prins drag de toate pisicile de prin bătăturile Muzeului, ne-am dat într-un scrînciob din lemn, am stat ţărăneşte pe laviţe de lemn de la marginea drumului bucurîndu-ne pur şi simplu de toamnă, am mîncat ciocolată.

Am cunoscut-o si pe doamna Filoteia de la Suceava, care ne-a povestit despre arta încondeierii ouălor şi despre motivele reprezentate pe ele. Mai mult de un ceas am stat de vorbă, iar la despărţire ne-a dăruit ouă picurate cu ceară, şi un ou cu un motiv special: drumul neîntors, spirala timpului ireversibil.

Noua noastra fascinaţie este legată de ferestre: mici, albastre, îngrămădite, înalte, gătite, ferestre mioape, ferestre largi, deschise spre lume, zidite, voalate, ferestre cu glastre cu flori – ni s-au părut întotdeauna nişte spaţii foarte speciale, de hotar.

Daca treceti prin Bucuresti, faceti o plimbare prin Muzeul Satului. Recomandarea saptaminii!