Arhivă pentru categoria Oameni excepționali

28 sports in 28 minutes

Posted in Oameni excepționali, Recomandăm cu etichete , on februarie 11, 2013 by Alex

Continue este un proiect inedit care prezintă – pe un fundal sonor energizant – o serie de sporturi practicate de oameni care au putut să depăşească limitările care vin în urma unui traumatism pe coloană.

Muzică bună, peisaje spectaculoase, oameni plini de viaţă, toate într-un colaj intens de cîteva minute. Imaginile transmit un mesaj clar: life doesn’t stop after Spinal Cord Injury!

Acrobaţii subacvatice

Posted in Oameni excepționali cu etichete , on ianuarie 20, 2013 by Alex

Despre Sue Austin nu am să scriu prea multe aici, pentru că vreau să vă las să o descoperiţi singuri. Spun doar că ea a creat unul dintre cele mai fabuloase dispozitive pe care le-am întîlnit vreodată, iar  imaginile de mai jos nu cred că au nevoie de prea multe cuvinte.

Urmăriţi clipul, pe mine m-a fascinat iremediabil.

This slideshow requires JavaScript.

Fabulosul traseu al Torţei Olimpice

Posted in Evenimente, Oameni excepționali cu etichete , , on iunie 24, 2012 by Alex

După cum probabil ştiţi deja, în această perioadă au loc ultimele pregătiri pentru Jocurile Olimpice de la Londra. Cu siguranţă cel mai spectaculos eveniment al momentului este cel al călătoriei Torţei Olimpice. Îmi place mult ideea de unitate mondială prin Jocurile Olimpice  şi, căutînd informaţii despre desfăşurare evenimentelor, am găsit imagini şi informaţii care merită, cred eu, apreciate de noi toţi.

Flacăra Olimpică a fost aprinsă de la razele solare, într-un ritual special ce a avut loc în Grecia, la Templul din Olimpya. După ce a ajuns în Marea Britanie, torţa a pornit într-un traseu impresionant de 8000 de mile (12900 km), trecînd prin 1000 de oraşe şi sate.

Timp de 70 de zile, torţa va fi purtată de nu mai puţin de 8 000 de personalităţi reprezentative localităţilor prin care va trece. De altfel, mîine torţa va ajunge în oraşul Leeds, unde va fi purtată chiar de un român pe o distanţă de 300 de metri.

Dan Alexandru Dumitru, un român stabilit de opt ani în Marea Britanie, a fost selecţionat de Lloyds Bank, cel de-al treilea sponsor şi partener oficial al Jocurilor Olimpice, să poarte Flacăra Olimpică în centrul oraşului Leeds la 25 iunie 2012, de la orele 07.30, pe o distanţă de 300 m.
Nominalizarea a fost facută de membrii Parohiei Ortodoxe din Leeds, pentru “întreaga activitate de voluntariat pe care a desfăşurat-o în ultimii cinci ani prin participare la diverse competiţii sportive în scopuri caritabile”.

[conform unui comunicat al Ambasadei României în Regatul Unit]

După terminarea traseului, flacăra va ajunge la Stadionul Olimpic din Londra şi va rămîne aprinsă pe întreaga perioadă a Jocurilor, fiind stinsă abia la Ceremonia de Încheiere a marelui eveniment.

JO încep pe 27 iulie şi se încheie pe 12 august, iar cele Paralimpice se vor desfăşura în intervalul 29 august – 9 septembrie.

Şi pentru Jocurile Paralimpice va fi organizat, timp de 3 zile, un traseu al Flăcării Olimpice. La JP vor participa şi sportivi din România, printre care fraţii Naomi şi Samuel din Cluj, medaliaţi la înot – ambii nevăzători. Am speranţa că vor fi promovaţi aşa cum se cuvine. De altfel, merită tot respectul, nu-i aşa!?

Tehnologia este libertate

Posted in Oameni excepționali cu etichete on martie 1, 2012 by Alex

Nu demult am scris despre Hilary Lister, tînăra britanică tetraplegică ce a făcut înconjurul Marii Britanii cu iahtul, neînsoţită, manevrîndu-l cu ajutorul unui dispozitiv adaptat.

Vă mai las aici un video cu ea. Are trei minute şi multă emoţie.

Pentru o persoană care are o dizabilitate, tehnologia poate oferi libertate şi se poate transforma în cîteva minute scurte, intense, de fericire adevărată. Cînd a fost ultima dată cînd aţi simţit aşa ceva?

În primăvara asta vă dorim să nu uitaţi să vă bucuraţi de tot ce aveţi şi să îndrăzniţi să vă depăşiţi limitele!   

Voinţa este putere

Posted in Oameni excepționali on februarie 25, 2012 by Alex

The Movement – un film cu altfel de eroi

Posted in Oameni excepționali, Recomandăm cu etichete , , , , , , on februarie 24, 2012 by Alex

Nu demult am descoperit trailerul filmului ‘The Movement’ care, timp de cîteva clipe, m-a ţinut pur şi simplu fără suflare. Un colaj foarte intens între o poveste emoţionantă, muzică bună şi imagini de excepţie din munţi.

De fapt, întregul film prezintă poveştile mai multor persoane care au reuşit să depăşească limitările dizabilităţii lor şi care au redescoperit sentimentul libertăţii pe munte, pe pîrtia de ski. Este un film inspiraţional cu un mesaj foarte puternic, în faţa căruia este imposibil să rămîi indiferent. Eu am văzut doar trailerul şi m-am încărcat cu o doză bună cu energie :)

The Movement este narat de actorul Robert Redford şi de regizorul filmului, Warren Miller, pasionat la rîndul său de ski şi devenit legendă deja în peisajul american pentru zecile filme cu sportivi, realizate pe pîrtiile din întreaga lume.

Movements are more than just good ideas. A movement needs people. It’s an uprising, a rebellion against the status quo, a groundswell of momentum. It must mean something, and it must be worth fighting for.   Warren Miller

Totodată, este şi un proiect de awareness care susţine organizaţia Make A Hero, a cărei misiune este să încurajeze persoanele cu dizabilităţi să practice sporturile de iarnă.

Filmul a fost lansat la sfîrşitul anului trecut şi, din cîte am citit, a avut reacţii extrem de bune, A cîştigat deja şi cîteva premii importante. Aştept cu nerăbdare să ajungă şi la noi.

Anybody who is sedentary, stationary, to me that is a disability in and of itself. Movement is wonderful because you’re getting away from the disability. You’re engaging in life.   May

When I’m in a wheelchair, there’s ramps, curbs, stairs. But when I’m on the snow, I just feel like I can just go anywhere.   Abby

Succes, Mihai Neşu!

Posted in Evenimente, Oameni excepționali cu etichete on februarie 23, 2012 by Alex & Gentilia

Mihai Neşu a acordat de curînd un interviu unei publicaţii olandeze. Acesta a pus recent bazele Fundaţiei Mihai Neşu, o iniţiativă îmbucurătoare de care vom mai auzi cu siguranţă în viitor. Îi ţinem pumnii şi îi dorim  succes şi multă determinare.

Trebuie să fiu realist. În fiecare zi mă culc cu speranţa că dimineaţă va fi mai bine şi că într-o zi mă voi vindeca. Ceva din mine îmi spune că acest lucru e posibil. Sunt însă şi zile în care nu mai cred în nimic. Să lupţi şi să speri în acelaşi timp e foarte greu uneori. [interviul integral]

♪ Cvartetul Ad Libitum – trecut şi prezent

Posted in Evenimente, Oameni excepționali cu etichete , , , on februarie 14, 2012 by Alex

Cvartetul Ad Libitum a fost, în ultimii ani, unul din cele mai apreciate ansambluri de muzică de cameră din ţară. Cu o poveste remarcabilă, care începe încă din 1988, în Iaşi, grupul şi-a cîştigat notorietatea în timp, obţinînd mai multe premii cu greutate şi susţinînd recitaluri pe scene renumite ale lumii.

Anul trecut, cvartetul Ad Libitum a traversat o perioadă extrem de dificilă, la dispariţia violonistului Adrian Berescu, victimă a unui teribil accident. Cunoscut ca făcînd parte din elita violoniştilor din ţară, dar şi ca un om pasionat de motocicletă, Adrian Berescu era descris de prietenii săi ca fiind un tip nonconformist, modest, echilibrat, sfătuindu-i cu fiecare ocazie pe ceilalţi motorişti să aibă o conduită corectă în trafic.

„Vioara şi motocicleta seamănă. Pentru amîndouă îţi trebuie nervii tari, talent, dedicaţie şi pot fi vii în mîinile care trebuie. Fiecare dintre ele poate fi considerată o bucată de lemn sau una de fier, dar uite ce pot face”. ♫

De anul acesta, Cvartetului Ad Libitum i s-a alăturat violonistul Alexandru Tomescu, pe care îl apreciez foate mult şi despre care am mai scris pe blog primăvara trecută, cînd am fost la concertul lui din Iaşi, concert cu care a deschis turneul Stradivarius.

În noua formulă cvartetul porneşte cu un suflu nou şi cu o prezentare foarte appealing, care îmbină foarte frumos modernul şi clasicul. Îmi place mult noua imagine, extrem de promiţătoare, a cvartetului. Şi noua formulă – din întîlnirea unor asemenea nume mari (ceea ce se traduce prin: artişti extraordinari) nu pot ieşi decît lucruri măreţe.

În seara aceasta Ad Libitum concertează la Filarmonica din Iaşi; avem bilete şi abia aştept să ajungem. Să văd şi eu cum stă treaba cu oraşul îngropat în zăpadă :)

Despre oameni şi sisteme

Posted in Oameni excepționali, Points Of View cu etichete , on ianuarie 24, 2012 by Alex & Gentilia

Cînd am scris povestea transferului de la Sfîntu Gheorghe la Bucureşti după accidentul meu din Deltă, nu am crezut că va trece mai departe de propriul meu blog. Redînd aici experienţa mea cu SMURD-ul imediat după demisia lui Raed Arafat – o figură care pentru mine este echivalentă cu un model de profesionalism şi competenţă în mediul românesc (în care e atît de greu să construieşti ceva solid) – am avut reacţii dintre cele mai diverse. Apoi textul meu a fost preluat de un ziar din Tulcea. Între timp, apele s-au tulburat, toate s-au amestecat şi nu se mai ştie de unde am plecat.

În condiţiile în care destăinuirea mea a fost publicată în ziarul local, ea a părut, multora, în mod sigur, incompletă, şi a dat poate impresia că fac o nedreptate serviciului local de ambulanţă care a apărut în poveste ca „personaj” secundar. E momentul să revin asupra acestui amănunt pentru a adăuga că intevenţia celor două echipaje care m-au preluat de la Sfîntu Gheorghe a fost în egală măsură importante pentru mine şi am convingerea au făcut tot ce s-a putut în condiţiile date. În definitiv, Delta Dunării nu e cel mai comod loc în care să ai un accident.

Punctul nevralgic şi paradoxul din Sănătate este exact aici: se întîmplă ca oameni bine intenţionaţi şi bine pregătiţi să lucreze într-un sistem care nu se articulează corect în unele puncte şi lucrul acesta l-am simţiti prin propria experienţă; pe de altă parte, deşi am avut multe experienţe neplăcute în cei 6 ani în care am cunoscut îndeaproape lumea spitalelor şi mecanismele de tranzit dintre ele, am toată recunoştinţa faţă de toţi cei care s-au implicat în cazul meu de-a lungul timpului.

Lipsa dotărilor, a unui mediu de lucru decent, lipsa de motivaţie şi de susţinere reprezintă clar probleme care afectează direct personalul medical. Pe de altă parte, aş putea enunţa şi eu nenumărate probleme care afectează pacientul, şi aceasta este jumătatea mea de adevăr pe care nu o poate contesta nimeni, fiindcă e ceea ce am trăit. Dar ceea ce cred eu în acest  moment e că nu poziţiile tranşante, ci colaborarea şi comunicarea sînt cele mai bune metode de a construi ceva în ţara asta. De fapt, totul porneşte de la a-ţi face treaba bine pe bucăţica ta. Aştept în Sănătate o reformă făcută progresiv şi cu multă atenţie, nu o lege confuză, creată în grabă, incoerentă şi plină de lacune.

Sănătatea e departamentul în care omul sfinţeşte locul. Şi în Tulcea există, în interiorul acestui sistem (pe care îl putem numi în multe feluri, în funcţie de experienţele personale), oameni care au făcut mult bine în limitele profesiei lor (şi dincolo de ea) şi lasă ceva în urmă. Într-un judeţ care are un spital municipal fără prea mulţi medici pe specializări complexe şi care acoperă şi zona Deltei, serviciul de intervenţie şi transport al pacienţilor spre alte spitale din ţară este esenţial. De altfel, în cazul meu, cel care a chemat SMURD-ul la Tulcea a fost dr. Dumitru Vâlcu, şeful Serviciului Judeţean de Ambulanţă, care a înţeles gravitatea diagnosticului şi a acţionat în consecinţă, făcînd posibilă colaborarea celor două servicii de urgenţă pentru binele unui pacient. Sînt absolut convins că ar fi făcut-o pentru oricine altcineva, aşa cum ştiu că a ajutat, de-a lungul timpului, tulcenii care au avut nevoie de servicii medicale ce nu puteau fi accesate în propriul lor oraş / judeţ.

Ulterior, în perioada pe care am petrecut-o în Tulcea, la doi ani de la accident, am avut nevoie în multe rînduri de serviciul de ambulanţă pentru investigaţii la Bucureşti şi la Constanţa, şi am cunoscut un sistem bine organizat, cu oameni implicaţi şi generoşi. Cînd ai un model pozitiv, e mai uşor să construieşti ceva bun în profesia ta. E momentul să mulţumesc deci personalului medical de pe ambulanţă care s-a implicat în cazul meu şi d-lui Vâlcu, în egală măsură, şi le doresc să fie lăsaţi să îşi facă treaba în continuare corect şi cu profesionalism, pentru că ceea ce fac pe bucăţica lor este important şi sînt apreciaţi pentru asta.

SMURD pentru viaţă

Posted in Oameni excepționali, Points Of View cu etichete , , , , on ianuarie 14, 2012 by Alex & Gentilia

În fotografia de mai jos sînt eu; 18 august 2006 în curtea Pompierilor de la Tulcea. Eram întins pe targa Smurdului şi acelea erau primele momente în care mă simţeam în siguranţă în orele care au urmat accidentului meu.

Cînd am fost adus la Sfîntu Gheorghe în barca în care plecasem spre Insula Sahalin în acea dimineaţă, eram întins pe spate corect şi nu simţeam nici o durere. Medicul de acolo m-a văzut şi a identificat rapid diagnosticul de leziune pe coloană la nivel cervical. Înainte să fiu transferat pe şalupa-ambulanţă care m-a luat din Sfîntu şi m-a dus pînă la prima localitate de unde puteam fi preluat cu o maşină, am fost preluat pe o saltea vacuum iar gîtul mi-a fost fixat într-un guler  care ar fi trebuit să mă împiedice să fac mişcări involuntare ce mi-ar fi agravat starea. Numai că bucata aceea de plastic era total nepotrivită pentru mine şi mi-a dat dureri insuportabile pe parcursul întregului traseu. La Murighiol am fost transferat pe o ambluanţă terestră pentru a putea ajunge la Tulcea. Însă nu doar pacientul trebuia transferat pe altă maşină, recuzita trebuia recuperată şi ea. Aşa că mi-au dat jos gulerul pe care îl aveam deja şi mi l-au înlocuit cu un altul, aflat pe inventarul celuilalt echipaj. Încercaţi doar să vă imaginaţi ce manevre presupune schimbarea unui guler cervical, cu ce riscuri se face şi de fapt, cu ce justificare.

Cînd am ajuns în Tulcea, mă aştepta deja elicopterul SMURD. Cînd am fost preluat de echipajul îmbrăcat în roşu, a fost ca o trecere spre un vis liniştit, hipnotic şi, în acele moment, era exact ce eu aveam nevoie. Felul în care m-au manevrat, tehnicile ordonate de transfer, precizia şi prudenţa desăvîrşită cu care au intervenit, faptul că nu am mai simţit durere, toate astea m-au ajutat enorm. Gulerul SMURD-ului a fost al treilea pe care l-am avut de la momentul accidentului. Îmi amintesc perfect, era dintr-un material buretat, confortabil, adaptat perfect pentru mine. Apoi nu-mi mai amintesc decît că membrii echipajului SMURD mă întrebau dacă sînt bine, dacă aveam nevoie de ceva. Am aţipit. M-am simţit, pentru prima dată, din acea dimineaţă, pe mîini bune.

Am fost transportat la Spitalul Bagdasar Arseni din Bucureşti şi dus pe o secţie ce părea anticamera terapiei intensive. Purtam gulerul SMURD-ului care plecase deja spre un alt caz grav.  Am cunoscut lumea tenebroasă a spitalelor bine de tot în lunile pe care le-am petrecut acolo şi în următorii ani, dar nu am să uit niciodată expresia cinic-satisfăcută a asistentei care a constatat că uite, ăştia de la SMURD şi-au uitat gulerul, ce bine, ne-am ales noi cu unul nou. Ştiu că povestea asta frizează absurdul, dar personalul care m-a preluat a reuşit să împingă limita la un nivel superior. Deşi era evident că aveam gîtul bine imoblizat cu gulerul acela – şi ăsta este rolul unui asemenea accesoriu  pînă la urmă – s-au grăbit să mi-l schimbe şi pe acesta cu un altul. Cu două mărimi mai mare şi, practic, absolut inutil: îmi amintesc şi acum că îmi mişcam capul dreapta-stînga de durere nopţi întregi, pentru că era singura mişcare pe care o puteam face atunci. Din cauza lui am făcut o rană profundă în zona occipitală, descoperită tîrziu şi operată aproape fără anestezie. Dar asta e deja altă poveste.

  Într-o ţară normală, un pacient cu o leziune înaltă pe coloană nu ar fi trecut niciodată prin aşa ceva. Patru manevre inutile şi riscante pentru o bucată de plastic care nu însemna nimic pentru ei dar putea să însemne foarte mult pentru mine. În toată povestea asta secvenţială, abia SMURD-ul s-a comportat cu adevărat profesionist şi mi-a dat, pentru cîteva ore, sentimentul de securitate de care ai nevoie cînd eşti foarte vulnerabil, şi impresia că trăieşti într-o ţară civilizată, care are grijă să nu-ţi distrugă  (de exemplu din calcul economic) şansa la viaţă. 

Experienţa pe care am avut-o cu SMURD-ul m-a marcat profund: lor le datorez faptul că am putut ajunge în cel mai scurt timp la spital într-un moment critic şi faptul că sînt în viaţă acum. Incontestabil şi datorită celor care au urmat, dar profesionalismul şi disciplina cu care a intervenit SMURD-ul în momentele-cheie mă fac să mă înclin în faţa acestor oameni, şi, mai ales, în faţa celui care a creat acest sistem. Mi se pare un moment bun să spun RESPECT, SMURD! 

Şi MULŢUMESC!

p.s. De fapt, în fotografia de mai sus nu sînt eu. E făcută la Suceava şi a fost preluată din galeria de fotografii a SMURD-ului. Cine apare acolo e irelevant, pentru mine ea este echivalentă cu o experinţă personală pe care o rememorez cu strîngere de inimă şi cu recunoştinţă.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.