Postul pe care îl scriu astăzi îmi dă posibilitatea să îmi mărturisesc admiraţia faţă de ornitologi. Categoria asta – în care se încadrează Alex, total diferită de categoria cititorilor de cărţi, de exemplu – în care mă încadrez eu, este alcătuită din oameni care  au capacitatea, mereu surprinzătoare pentru mine, de a identifica fauna înaripată a oricărui colţ de lume cu o precizie absolută, cu tot cu denumirea în latină din orice determinator. De parcă ar avea ochiul setat pe un zoom automat la orice bătaie de aripă, oricît de mică, oricît de înaltă.

Ca o ignorantă ce mă declar, trebuie să mărturisesc că abia după ce l-am cunoscut pe Alex am constatat, într-un proces nu foarte rapid, că avifauna parcurilor şi grădinilor nu este alcătuită doar din vrăbii, ciori şi porumbei – şi sînt sigură că am făcut parte dintr-o majoritate strivitoare.

Abia după ce am aflat milioanele de poveşti din albumele cu fotografii ale lui Alex de prin taberele ornitologice de la Tulcea, după ce am frunzărit determinatoarele şi enciclopediile de prin casă şi am văzut toate documentarele lui David Attemborough (plus altele cîteva), am înţeles de ce orice ieşire într-un spaţiu verde înseamnă în mod automat o sesiune de birdwatching cu ochiul liber şi am putut să înţeleg şi entuziasmul cu care oricare dintre prietenii lui Alex anunţă că a văzut nu-ştiu-ce specie mai nouă, mai rară, mai ciudată în ultima ieşire.

Bunăoară, săptămîna asta Viorel a prins în ochiul lunetei, pe marginea lacului Chiriţa, o gîscă cu gît roşu (Branta ruficollis), specie protejată, aflată pe lista roşie. Aşa că a anunţat amîndoi ornitologii din casă că se impune un drum la lacuri, şi cu toate că Alex era încă amorţit de la stomatolog, a sărit un pic în sus de bucurie.

Platforma de pe marginea lacului era foarte lină, loc perfect pentru o lunetă, trei binocluri şi un scun rulant. Old habits die hard, şi eu îmi doresc de fapt să nu moară niciodată. O branta ruficolis trebuie văzută, mai ales dacă se amestecă, provizoriu, cu raţele şi gîştele de pe lacurile din jurul Iaşiului, chiar dacă trebuie să depui un oarecare efort să ajungi acolo, chiar dacă bate vîntul şi e foarte frig (puteţi observa recuzita ).  În mod sigur, ornitologii ştiu de ce.

S-a întîmplat ca Dani să fie în oraş şi să poată trece pe la noi, deşi foarte obosit după muncă, duminică seara.  S-a întîmplat ca Manu să nu fie plecat din Iaşi şi să o poată aduce şi pe Mădă, după program, să zicem, la un pahar de şampanie. S-a nimerit ca Tudor şi Elena, care ne sînt foarte dragi, să vină la noua noastră adresă, accesorizaţi cu o  orhidee galbenă şi, mai important, cu o chitară.

Pe Tudor (cu tot cu chitara lui de atunci) l-am cunoscut la Portiţa, acum ani buni – cine stă să-i mai numere – şi ne-am regăsit, nu mult după, la Iaşi. Pe Alex şi Tudor îi leagă cîteva chestiuţe bizare şi magice: aceeaşi zi de naştere (deşi vîrste diferite), pasiunea pentru cactuşi şi oarecum aceleaşi preferinţe muzicale, pornind de la jazz, afinităţi descoperite în timp, homeopatic. Şi ar mai fi două concerte ale lui Tudor Gheorghe şi poate şi amintirea emoţionanată şi acum a faptului că, puţină vreme după accident, Tudor a venit de cîteva ori la Bucureşti cu chitara şi i-a cîntat lui Alex în salonul de terapie intensivă, aşa cum probabil nu s-a mai întîmplat niciodată în istoria acelui loc… nici nu mai ştiu cum să-l numesc, ducă-se-n pustii.
Astăzi ne întîlnim sub zodii mai bune, doar că ne trebuie un prilej, că rău stăm cu timpul cu toţii, nimic de zis. Aşa că duminică am făcut un tort, am pus vin pe masă, am mîncat bine, am completat cu ceva dulce şi ceva sărat şi am cîntat – mai mult Tudor – sau acompaniat pe diverse tonalităţi – mai mult noi. Pe la mijlocul “programului” băieţii şi-au făcut un playlist special, cu cîntece de prin taberele lor din deltă din prima adolescenţă, ce mai vremuri, ce mai poveşti!

Mădă şi Elena au stat un pic departe de “scenă”, condiţie în care Alice (chitara, chitara!) s-a putut afirma ca vedetă incontestabilă. Dacă nu aţi făcut niciodată o seară de cîntec cu o chitară, măcar la malul mării ori la munte, în faţa cortului, lîngă foc, e greu să vă imaginaţi ce minunată poate fi o asemenea întîlnire.

Mulţumesc  Dani, Tudor, Elena, Mădă, Manu, pentru seara aceasta specială şi pentru minunatele cadouri! O îmbăţişare separată şi frumos împachetată am şi pentru Andrei şi Mirela, pentru ştiu-ei-ce şi pentru complicitatea cu Alex din ultima perioadă. Alex, desigur, e în capul listei, el e în pluralul pe care îl folosesc întotdeauna şi care mi-a oferit cel mai preţios dar, acela de a fi mereu acolo, alături de mine.

p.s. Enciclopedia aceea asupra căreia îşi concetrează băieţii tooooată atenţia este arhiva cu cîntece a lui Tudor

După două săptămîni de toamnă monotonă a ieşit soarele şi pe strada noastră. Aproape două săptămîni cu aceiaşi nori grei, cu aceeaşi vreme încărcată, cu aceeaşi senzaţie că în clipa următoare se va înnopta. Vreme lungă am umblat buimaci prin casă, năuciţi de astenie, dependenţi de cafea şi ceai negru.

Îmi amintesc de anii trecuţi cînd ascultam ploaia din casă,  cînd urmăream furtuna de pe balcon, cînd se năpusteau tunetele peste oraş. Acum parcă s-au schimbat puţin lucrurile, afară e frig şi atît, nu e ploaie, nu e vînt iar singurele tunete vin de la bormaşinile meseriaşilor care s-au apucat la sfîrşit de toamnă să izoleze blocul. Unde e ploaia de altă dată? Tunetele, fulgerele? Ştiam că toamna este anotimpul ploilor…

Cum ziceam, a ieşit soarele şi am ieşit şi noi puţin prin cartier. Acum ne permitem să facem plimbari mai lungi, mai confortabile. În preajma alegerilor primăria a avut grijă să refacă majoritatea trotuarelor de pe străzile principale, iar spre surprinderea noastră chiar au făcut o treabă bună. Mă bucur că au acordat mai multă atenţie rampelor, care lipseau cu desăvîrşire pînă acum.

Aseara am fost la Ateneu, la teatru. Ion Sapdaru a pus în scenă piesa Ivan Turbincă a lui Creangă. Nu am plecat cu prea mare interes, dar a fost un prilej bun să mai ieşim în lume. Într-un final piesa s-a dovedit a fi una chiar reuşită, actorii au fost geniali, în special Ivan
De mult nu am mai rîs cu atîta poftă. Ne-am mai destins puţin şi din cîte am văzut mai sînt cîteva piese interesante puse în scenă în programul Ateneului. Pentru cine este interesat de teatru, oferta este generoasă.

Sînt convins că o să vă placă clipul de mai jos.

Mi-ar plăcea să se audă mai des de astfel de evenimente la noi în ţară, iar cele cîteva organizate deja să fie mediatizate mai mult.

Am făcut ce am făcut, am fost unde am fost şi tot în grădina botanică am ajuns. Un weekend timid însorit, dar chiar şi aşa a fost foarte plăcută scurta noastră plimbare. Împreună cu Lavinia, cu care nu ne mai văzusem de la începutul verii, acum recent retournee din Franţa, am avut a după-amiază liniştită, răcoroasă, contemplativă, într-o grădină cenuşie, puţin tristă, în toamna asta deja înaintată.

Am băut şi un vin fiert ca între prieteni şi cu Dani, cu care, după foarte mult timp, am reuşit să ne revedem.

Săptămîna asta am avut şi musafiri, Mirela şi Andrei, cu care am făcut o mulţime de plimbări. Am văzut oraşul noaptea de la etajul 13 al hotelului Unirea, am ajuns şi pe Bucium unde am prins o vreme limpede şi o privelişte fantastică. Tot noaptea am făcut şi o plimbare lungă în parcul Copou, care deja se pregăteşte de sărbătoare, ca tot oraşul de altfel, cu perdele de luminiţe, beculeţe, brăduţi şi alte bazaconii.

În cîteva cuvinte, au fost cîteva zile frumoase, cît se poate de pline. Mire te mai aşteptăm cu drag pe la noi

De acum Gentilia o să lucreze în continuare la Cambrige, eu o să-mi îndrept mai mult atenţia spre facultate,  iar din 24 plecăm la recuperare în Techirghiol pentru o perioadă. S-avem spor!

]]> http://alexluchici.wordpress.com/2009/11/13/8-13-nov/feed/ 4 Alex Luchici IMG_8693 IMG_8708 blog IMG_8793 IMG_8842 IMG_8753 visual http://alexluchici.wordpress.com/2009/11/03/flashback-raduga/ http://alexluchici.wordpress.com/2009/11/03/flashback-raduga/#comments Tue, 03 Nov 2009 20:19:32 +0000 alex http://alexluchici.wordpress.com/?p=1942 ]]>

În urmă cu cîţiva ani, un grup de oameni tineri din Iaşi au pus bazele unui ansamblu de cîntec şi dans numit Raduga – în traducere din limba rusă: Curcubeu. S-a pornit într-adevăr de la o formulă foarte colorată – neavînd costume de scenă, fiecare venea cu costumul lui de-acasă, cît mai apropiat de tiparul tradiţional rusesc.

Ideea ansamblului a fost una foarte atractivă şi a luat amploare în timp, implicînd tot mai mulţi oameni cu o mulţime de idei noi pentru afirmarea grupului. De aici a pornit cu adevarat totul : am reuşit să ne facem şi costume de scenă, pe lîngă cîntecele ruseşti am pregătit şi cîteva dansuri, iar de la evenimentele din interiorul comunităţii am ajuns să participăm şi la multe alte festivaluri din ţară (din Vălenii de Munte, Bucureşti, Tîrgu Frumos, Iaşi). Cel mai mare eveniment la care am fost invitaţi, şi pentru care ne-am pregătit cel mai mult, a fost festivalul ProEtnica din Sighişoara, un festival al minorităţilor naţionale şi momentulul de vîrf al grupului, dar şi o experienţă personală extraordinară.

După accidentul meu, Raduga s-a “metamorfozat” aproape total, concentrîndu-se cu precădere pe dansul rusesc. În formula nouă au făcut o treabă minunată participînd, la fel, la foarte multe evenimente, creînd legături cu alte grupuri din Iaşi, cu precădere cu cel grecesc, cu oamenii căruia obişnuiam să ieşim la picnic pe malul lacului Aroneanu şi să jucăm fotbal de picior. Imediat după accidental meu, la spectacolul organizat de colegii mei de la Liga Studenţilor de la Geografie şi Geologie în Aula Eminescu a Universităţii, Raduga şi Dionyssos au urcat pentru mine pe scenă.

După un timp şi noua Raduga s-a dizolvat, însă cel mai important a rămas faptul că am rămas cu toţii prieteni, iar în momentele în care reuşim să ne întîlnim, povestim întotdeauna cu plăcere despre vremurile bune ale grupului. Totuşi, pe unii dintre prietenii noşti care nu vor să se resemneze, pasiunea pentru dans i-a determinat să schimbe stilul, astfel că s-au alăturat grupului de dansuri greceşti Dionysos.

Sîmbăta trecută, de ziua Greciei, am fost invitaţi la primul lor spectacol împreună. Au fost frumoşi cu toţii, în costumele lor “dionisiace” şi au întreţinut atmosfera în cel mai autentic stil grecesc, cu ritmurile lor inconfundabile şi cîteva farfurii sparte pe scenă

În buna tradiţie a vremurilor de altădată, după spectacol am ieşit în oraş cu toţii, prieteni vechi, prieteni noi, şi am înstăpînit o jumătate dintr-o casă – boierească altădată, acum restaurant unde se poate mînca bine şi sta la un pahar de vorbă între 20 de prieteni.

Pare-se că vremea bacoviană de afară nu ne-a afectat numai pe noi. Nu de puţine ori l-am surprins pe Diesel cu privirea fixată în geam, contemplînd pisiceşte la prima lui toamnă. Iar de cînd au mai scăzut temperaturile, locul preferat al motanului este, după cum se vede mai jos, caloriferul. E cel mai simpatic atunci cînd îşi caută poziţia cea mai confortabilă. Cînd în sfîrşit reuşeşte, după multe frămîntări, cam asta este poziţia preferată.

]]> http://alexluchici.wordpress.com/2009/10/29/sleeping-mode/feed/ 1 Alex Luchici Diesel the cat http://alexluchici.wordpress.com/2009/10/29/toamna-nostalgic/ http://alexluchici.wordpress.com/2009/10/29/toamna-nostalgic/#comments Wed, 28 Oct 2009 22:40:03 +0000 gentilia http://alexluchici.wordpress.com/?p=1910 ]]>

Puţini au harul de a trăi cum se cuvine clipa. Nu de-a se bucura mărunt, grăbit şi speriat de ea, în umbra morţii. Ci de a face din prezent, care e singura realitate, ceva mai mult şi mai puţin decît o întîmplare: act, contemplaţie şi pasiune, plin de puterea ce şi-o trage, cu rădăcini şi ramuri mari, din tot ce-a fost şi credem că va fi, dar mai ales din forţa lui internă de-a fi cu-adevărat şi de-a-şi ajunge, după măsura adevărului şi a iubirii puse-n el.

Recitiri: Petru Creţia, Norii

Octombrie cu nori, Berlin 2007

Probabil că nu vă mai amintiţi de articolul în care vă povestea Gentilia cum a depus un dosar pentru o bursă într-o zi de vineri 13, în ultima zi a termenului impus de Fundaţia Dinu Patriciu.

Ei bine, acum cîteva zile am primit prin telefon vestea ca dosarul meu a ajuns unde trebuie şi că fundaţia a hotărât să îmi acorde o bursă pentru ultimul meu an universitar de la Geografie în cadrul programului “Inventeză-ţi viitorul”. Telefonul acesta neaşteptat m-a emoţionat puţin. A venit cu o veste care mi-a redat speranţa că lucrurile pot merge înspre bine dacă eşti pregătit să le cauţi şi dacă te străduieşti puţin să le aduci mai aproape de tine.

Sigur că, altfel decît statutul oricărui alt student din România, prioritatea mea este – şi deocamdată nu are cum să fie altfel – recuperarea. Dar iată, recîştigarea unei vieţi active şi echilibrul care trebuie să se instaleze între efortul de recuperare şi o viaţă socială normală presupune recîştigarea tuturor lucrurilor care ţineau de viaţa mea de dinainte de accident şi asta înseamnă şi finalizarea studiilor.

Faptul că o fundaţie din România îmi oferă o bursă, alături de 501 alţi studenţi pentru ultimul meu an universitar este, în sine, extraordinar. Şi extraordinarul acesta nu stă atît în valoarea materială a bursei, cît în faptul că ea mi-a fost, totuşi, acordată. Ea vine ca o confirmare a faptului că viaţa într-un scaun rulant poate şi trebuie să  conţină toate datele şi provocările unei vieţi normale, depline – doar că toate acestea sînt (ca o diferenţă specifică) obţinute printr-un efort mai mare atunci cînd trebuie să foloseşti o rampă fiindcă nu poţi să urci trepte.

Îmi place mult denumirea programului: “Inventează-ţi viitorul!”. Sigur că uneori viitorul nu seamănă nici pe departe cu ce ţi-ai imaginat că poate fi, însă fiecare dintre noi vom avea întordeauna măcar opţiunea de a încerca să-l facem să semene cu ceea ce ne dorim de fapt. Mai sînt, iată, şi oameni dispuşi să te ajute.

Investiţia în educaţie e o decizie înţeleaptă. Mulţumesc Fundaţiei Dinu Patriciu pentru încrederea în viitorul meu.

Nu vreau să închei postul înainte de a spune că, în parte, responsabilă pentru reuşita obţinerii bursei este chiar Gentilia. Mulţumesc!

Săptămîna trecută prietenii noştrii din Bucureşti ne-au făcut cea mai frumoasă dintre surprize, au venit la noi pe nepregătite, “inopinat”, aşa cum este şi cel mai frumos, de altfel.

Cum vremea a fost de partea noastră, iar zilele Iaşiului abia începuseră, nu era de stat în casă. Am  mers deci ]n centru cu un autobuz adaptat (trebuia să spun!), unde era mare bîlci cu luminiţe, beţişoare, cruciuliţe, dar pe lîngă toate astea, am avut ocazia să vedem şi unul din cele mai frumoase tîrguri meşteşugăreşti din cîte am mai văzut.

Undeva pe o alee retrasă din faţa Palatului Culturii erau desfăşurate cîteva standuri, care ieşeau în evidenţă de departe prin “tîrgoveţii” care erau îmbrăcaţi, pînă la ultimul, în costume tradiţionale. Ii, ouă încondeiate, oale din lut, măşti, suveniruri din sticlă, toate lucrate manual (ca să nu spun handmade )  şi întru totul deosebite. Evident, nu am putut pleca de acolo cu mîna goală. Trebuie să spun că Gentilia are acum cei mai frumoşi cercei din tîrg!

Sîmbătă am făcut o plimbare mai lungă în Grădina Botanică, unde am făcut mai multe poze cu milioanele de nuanţe tomnatice. Dacă ajungeţi prin Iaşi e musai să treceţi prin Grădină. Şi dacă e să fie în periada aceasta, aveţi grijă să nu rataţi expoziţia de crizanteme!

Pe scurt, a fost un weekend grozav, aşa ca-ntre prieteni! Să mai fie!