Alex Luchici

Despre oameni şi sisteme

Alex & Gentilia — Tue, 24 Jan 2012 16:26:40 +0000

Cînd am scris povestea transferului de la Sfîntu Gheorghe la Bucureşti după accidentul meu din Deltă, nu am crezut că va trece mai departe de propriul meu blog. Redînd aici experienţa mea cu SMURD-ul imediat după demisia lui Raed Arafat – o figură care pentru mine este echivalentă cu un model de profesionalism şi competenţă în mediul românesc (în care e atît de greu să construieşti ceva solid) – am avut reacţii dintre cele mai diverse. Apoi textul meu a fost preluat de un ziar din Tulcea. Între timp, apele s-au tulburat, toate s-au amestecat şi nu se mai ştie de unde am plecat.

În condiţiile în care destăinuirea mea a fost publicată în ziarul local, ea a părut, multora, în mod sigur, incompletă, şi a dat poate impresia că fac o nedreptate serviciului local de ambulanţă care a apărut în poveste ca „personaj” secundar. E momentul să revin asupra acestui amănunt pentru a adăuga că intevenţia celor două echipaje care m-au preluat de la Sfîntu Gheorghe a fost în egală măsură importante pentru mine şi am convingerea au făcut tot ce s-a putut în condiţiile date. În definitiv, Delta Dunării nu e cel mai comod loc în care să ai un accident.

Punctul nevralgic şi paradoxul din Sănătate este exact aici: se întîmplă ca oameni bine intenţionaţi şi bine pregătiţi să lucreze într-un sistem care nu se articulează corect în unele puncte şi lucrul acesta l-am simţiti prin propria experienţă; pe de altă parte, deşi am avut multe experienţe neplăcute în cei 6 ani în care am cunoscut îndeaproape lumea spitalelor şi mecanismele de tranzit dintre ele, am toată recunoştinţa faţă de toţi cei care s-au implicat în cazul meu de-a lungul timpului.

Lipsa dotărilor, a unui mediu de lucru decent, lipsa de motivaţie şi de susţinere reprezintă clar probleme care afectează direct personalul medical. Pe de altă parte, aş putea enunţa şi eu nenumărate probleme care afectează pacientul, şi aceasta este jumătatea mea de adevăr pe care nu o poate contesta nimeni, fiindcă e ceea ce am trăit. Dar ceea ce cred eu în acest moment e că nu poziţiile tranşante, ci colaborarea şi comunicarea sînt cele mai bune metode de a construi ceva în ţara asta. De fapt, totul porneşte de la a-ţi face treaba bine pe bucăţica ta. Aştept în Sănătate o reformă făcută progresiv şi cu multă atenţie, nu o lege confuză, creată în grabă, incoerentă şi plină de lacune.

Sănătatea e departamentul în care omul sfinţeşte locul. Şi în Tulcea există, în interiorul acestui sistem (pe care îl putem numi în multe feluri, în funcţie de experienţele personale), oameni care au făcut mult bine în limitele profesiei lor (şi dincolo de ea) şi lasă ceva în urmă. Într-un judeţ care are un spital municipal fără prea mulţi medici pe specializări complexe şi care acoperă şi zona Deltei, serviciul de intervenţie şi transport al pacienţilor spre alte spitale din ţară este esenţial. De altfel, în cazul meu, cel care a chemat SMURD-ul la Tulcea a fost dr. Dumitru Vâlcu, şeful Serviciului Judeţean de Ambulanţă, care a înţeles gravitatea diagnosticului şi a acţionat în consecinţă, făcînd posibilă colaborarea celor două servicii de urgenţă pentru binele unui pacient. Sînt absolut convins că ar fi făcut-o pentru oricine altcineva, aşa cum ştiu că a ajutat, de-a lungul timpului, tulcenii care au avut nevoie de servicii medicale ce nu puteau fi accesate în propriul lor oraş / judeţ.

Ulterior, în perioada pe care am petrecut-o în Tulcea, la doi ani de la accident, am avut nevoie în multe rînduri de serviciul de ambulanţă pentru investigaţii la Bucureşti şi la Constanţa, şi am cunoscut un sistem bine organizat, cu oameni implicaţi şi generoşi. Cînd ai un model pozitiv, e mai uşor să construieşti ceva bun în profesia ta. E momentul să mulţumesc deci personalului medical de pe ambulanţă care s-a implicat în cazul meu şi d-lui Vâlcu, în egală măsură, şi le doresc să fie lăsaţi să îşi facă treaba în continuare corect şi cu profesionalism, pentru că ceea ce fac pe bucăţica lor este important şi sînt apreciaţi pentru asta.

SpeakUp!

Alex & Gentilia — Sat, 21 Jan 2012 14:42:38 +0000

It doesn’t matter who you are or where you’re from or what you believe in or what you do.

Freedom of speech is a civil liberty.

Credits: Florian Malak & Peter Rusell, via Adriana

20 Ianuarie – Ziua internaţională a acceptării sociale a dizabilităţii

Alex & Gentilia — Fri, 20 Jan 2012 18:32:03 +0000

Embrace diversity. Educate your community. Empower each other. Love life.

CLICK HERE to witness the power of the International Symbol Of Acceptance.

SMURD pentru viaţă

Alex & Gentilia — Sat, 14 Jan 2012 15:56:41 +0000

În fotografia de mai jos sînt eu; 18 august 2006 în curtea Pompierilor de la Tulcea. Eram întins pe targa Smurdului şi acelea erau primele momente în care mă simţeam în siguranţă în orele care au urmat accidentului meu.

Cînd am fost adus la Sfîntu Gheorghe în barca în care plecasem spre Insula Sahalin în acea dimineaţă, eram întins pe spate corect şi nu simţeam nici o durere. Medicul de acolo m-a văzut şi a identificat rapid diagnosticul de leziune pe coloană la nivel cervical. Înainte să fiu transferat pe şalupa-ambulanţă care m-a luat din Sfîntu şi m-a dus pînă la prima localitate de unde puteam fi preluat cu o maşină, am fost preluat pe o saltea vacuum iar gîtul mi-a fost fixat într-un guler care ar fi trebuit să mă împiedice să fac mişcări involuntare ce mi-ar fi agravat starea. Numai că bucata aceea de plastic era total nepotrivită pentru mine şi mi-a dat dureri insuportabile pe parcursul întregului traseu. La Murighiol am fost transferat pe o ambluanţă terestră pentru a putea ajunge la Tulcea. Însă nu doar pacientul trebuia transferat pe altă maşină, recuzita trebuia recuperată şi ea. Aşa că mi-au dat jos gulerul pe care îl aveam deja şi mi l-au înlocuit cu un altul, aflat pe inventarul celuilalt echipaj. Încercaţi doar să vă imaginaţi ce manevre presupune schimbarea unui guler cervical, cu ce riscuri se face şi de fapt, cu ce justificare.

Cînd am ajuns în Tulcea, mă aştepta deja elicopterul SMURD. Cînd am fost preluat de echipajul îmbrăcat în roşu, a fost ca o trecere spre un vis liniştit, hipnotic şi, în acele moment, era exact ce eu aveam nevoie. Felul în care m-au manevrat, tehnicile ordonate de transfer, precizia şi prudenţa desăvîrşită cu care au intervenit, faptul că nu am mai simţit durere, toate astea m-au ajutat enorm. Gulerul SMURD-ului a fost al treilea pe care l-am avut de la momentul accidentului. Îmi amintesc perfect, era dintr-un material buretat, confortabil, adaptat perfect pentru mine. Apoi nu-mi mai amintesc decît că membrii echipajului SMURD mă întrebau dacă sînt bine, dacă aveam nevoie de ceva. Am aţipit. M-am simţit, pentru prima dată, din acea dimineaţă, pe mîini bune.

Am fost transportat la Spitalul Bagdasar Arseni din Bucureşti şi dus pe o secţie ce părea anticamera terapiei intensive. Purtam gulerul SMURD-ului care plecase deja spre un alt caz grav. Am cunoscut lumea tenebroasă a spitalelor bine de tot în lunile pe care le-am petrecut acolo şi în următorii ani, dar nu am să uit niciodată expresia cinic-satisfăcută a asistentei care a constatat că uite, ăştia de la SMURD şi-au uitat gulerul, ce bine, ne-am ales noi cu unul nou. Ştiu că povestea asta frizează absurdul, dar personalul care m-a preluat a reuşit să împingă limita la un nivel superior. Deşi era evident că aveam gîtul bine imoblizat cu gulerul acela – şi ăsta este rolul unui asemenea accesoriu pînă la urmă – s-au grăbit să mi-l schimbe şi pe acesta cu un altul. Cu două mărimi mai mare şi, practic, absolut inutil: îmi amintesc şi acum că îmi mişcam capul dreapta-stînga de durere nopţi întregi, pentru că era singura mişcare pe care o puteam face atunci. Din cauza lui am făcut o rană profundă în zona occipitală, descoperită tîrziu şi operată aproape fără anestezie. Dar asta e deja altă poveste.

Într-o ţară normală, un pacient cu o leziune înaltă pe coloană nu ar fi trecut niciodată prin aşa ceva. Patru manevre inutile şi riscante pentru o bucată de plastic care nu însemna nimic pentru ei dar putea să însemne foarte mult pentru mine. În toată povestea asta secvenţială, abia SMURD-ul s-a comportat cu adevărat profesionist şi mi-a dat, pentru cîteva ore, sentimentul de securitate de care ai nevoie cînd eşti foarte vulnerabil, şi impresia că trăieşti într-o ţară civilizată, care are grijă să nu-ţi distrugă (de exemplu din calcul economic) şansa la viaţă.

Experienţa pe care am avut-o cu SMURD-ul m-a marcat profund: lor le datorez faptul că am putut ajunge în cel mai scurt timp la spital într-un moment critic şi faptul că sînt în viaţă acum. Incontestabil şi datorită celor care au urmat, dar profesionalismul şi disciplina cu care a intervenit SMURD-ul în momentele-cheie mă fac să mă înclin în faţa acestor oameni, şi, mai ales, în faţa celui care a creat acest sistem. Mi se pare un moment bun să spun RESPECT, SMURD!

Şi MULŢUMESC!

p.s. De fapt, în fotografia de mai sus nu sînt eu. E făcută la Suceava şi a fost preluată din galeria de fotografii a SMURD-ului. Cine apare acolo e irelevant, pentru mine ea este echivalentă cu o experinţă personală pe care o rememorez cu strîngere de inimă şi cu recunoştinţă.

La mulţi ani!

Alex & Gentilia — Sat, 31 Dec 2011 18:48:30 +0000

Să aveţi un an sănătos, pace în suflet, bucurii mărunte şi dese, prieteni aproape, mintea deschisă. Şi nu uitaţi, impossible is nothing!

Dacă nu aţi văzut sîmbătă

Alex — Tue, 06 Dec 2011 16:56:53 +0000

Foto: Incluziune.org

Dacă nu aţi prins difuzarea Galei Persoanelor cu Dizabilităţi pe 3 decembrie pe TVR, puteţi vedea oricînd înregistrarea integrală pe YouTube. Totodată, puteţi găsi pe site-ul dedicat Galei o serie de fotografii foarte reuşite, făcute chiar la filmarea evenimentului şi un pic din culise. Sigur o să vă placă şi vouă. Enjoy!

Aş fi curios să aflu cum s-a văzut de acasă. Vouă cum vi s-a părut?

United Nations Enable Film Festival (UNEFF)

Alex — Sat, 03 Dec 2011 21:56:39 +0000

Astăzi, 3 decembrie, odată cu Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi are loc şi festivalul de film UNEFF. Festivalul a început ca o întînplare cînd în 2009, în ziua celebrării persoanelor cu dizabilităţi, la sediul Naţiunilor Unite din New York au fost prezentate cîteva filme pe tema dizabilităţii. Evenimentul a avut un succes răsunător şi a fost organizat şi în anul următor, fiind la fel de bine apreciat. Cu acest feedback organizatorii speră ca festivalul să devină o tradiţie şi în fiecare an să se facă un concurs de filme de scurt şi lung metraj, ce include animaţii şi documentare.

M-am uitat şi eu pe lista filmelor din anii trecuţi şi am găsit cîteva proiecte chiar foarte interesante. ‘La Teoría Del Espiralismo‘ (Spiral Theory) un documentar spaniol în care este prezentată viaţa a cinci fete cu dizabilităţi implicate în sporturi de performanţă în competiţiile paralimpice.

Alt film care mi-a atras atenţia este ‘Mundo Alas‘ în care este vorba de călătoria formidabilă a unui grup de tineri cu diferite tipuri de dizabilităţi prin Argentina. Muzicieni, solişti, pictori, dansatori pornesc în această aventură într-o serie de concerte, expoziţii de artă, spctacole de dans, să-şi împartă bucuria şi să atragă atenţia în cît mai multe oraşe. Mi se pare minunat, trebuie să vedeţi trailerul!

Am găsit şi o animaţie genială – ‘Motion Disabled‘, foarte sugestivă, care mi-a plăcut extrem de mult. Vă las şi pe voi să vă faceţi o părere.

Merită văzută şi varianta cu audio description.

Reminder

Alex & Gentilia — Fri, 02 Dec 2011 22:20:58 +0000

Mîine (azi) 3 decembrie, de Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi, pe TVR1, la 15.10 fix, va fi difuzată ediţia 2011 a Galei persoanelor cu dizabilităţi.

Cîştigătorii de anul acesta reprezintă exemple veritabile de schimbare într-o Românie pe care de prea multe ori am considerat-o fără speranţă. Oameni extraordinari, iniţiative curajoase, instituţii şi companii care susţin întegrarea în viaţa socială a persoanelor cu dizabilităţi şi eliberarea de prejudecăţi – cam aceasta e trecerea în revistă a ceea ce veţi vedea mîine la Gală.

„Contrapunctul” muzical va fi dat de artiştii de la Dance Trauma din Cluj, care cîntă împreună cu toboșarul nevăzător Andrei Strătilă, Alexandrina & Band, Timpuri Noi, Vița de Vie şi de dansatorii Yoshihiro Katayama, Elena Măruță, Mădălina Marin și Mohammad Abedin Nehjadi.

Uitaţi-vă mîine! Ne întîlnim apoi aici pe blog să povestim!

The magic of time and sense of wonder

Alex — Thu, 24 Nov 2011 21:10:34 +0000

You think this is just another day in your life? It’s not just another day. It’s the one day that is given to you: Today! It’s given to you! It’s a gift! Its the only gift that you have right now, and the only appropriate response is GRATEFULNESS!

Get closer!

Alex & Gentilia — Fri, 18 Nov 2011 20:40:55 +0000

Clipul face parte dintr-o campanie de conştientizare lansată anul acesta de Pro Infirmis, organizaţie elveţiană dedicată persoanelor cu dizabilităţi.