Back home
Stari ciudate ne-au stapinit in ultimele zile: am revenit acasa.
Am simtit ca aceste doua luni petrecute in Germania ne-au fost daruite, ca au fost extrem de pretioase, ca au fost neasteptate si traite homeopatic, cu constiinta ca nu vor mai fi altele ca acelea si ca, revenind acasa, totul urmeaza sa se schimbe.
Ultima saptamina a fost cea mai difcila dintre toate, si oricine a trecut printr-o experienta similara poate ghici ca in aceste ultimele zile nu stii niciodata cum sa te comporti exact cu niste oameni care ti-au daruit afectiunea lor neconditionata, si pe care pe care se poate sa nu ii mai revezi niciodata. A fost ca si cum am fi ajuns deja in tara inainte de a fi plecat.
Am mai facut asta o data: stiam ca la un moment dat se va produce „ruptura de nivel” si ca vom simti acut lipsa rigorilor nemtesti in toate, satisfactia lucrului bine facut, programul strict, eliberator, de Vojta.
Ajungind in Romania prima senzatie care pune stapinire pe tine este cea de deriva, o confuzie blonavicioasa si emotii in stomac. La noi inceput din avion.
Domnita de pe aeroport nu a fost inspirata sa ne dea locurile din fata, hotarirea de a le ocupa a fost luata la fata locului, impreuna cu echipajul. Toata lumea a inteles, in afara unei cucoane intepate care, sosita ulterior, a tinut sa faca spectacol ca nu vrea sa isi cedeze locul, ca depune reclamatie, ca da in judecata compania aeriana, ca nu-i convine rindul 1, ea vrea sa stea in rindul 2. In secunda aceea am simtit cu o prapastioasa luciditate ca am revenit in Romania, ca experienta germana este pusa brusc intre paranteze, in sfirsit – ca s-a sfirsit. Am avut si un moment de inseinare, totusi, dupa aceata viziune sumbra: decibelii cotoroantei s-au topit in calmul inalt al unui reprezentant al echipajului care a explicat cu un profesionalism desavirsit ca e o situatie speciala si ca ar face bine sa nu ii mai deranjeze pe ceilalti pasageri.
Pe aeroport ne-a asteptat Cornel; Andrei P. a facut un drum lung si obositor pina la Otopeni, dar nu am putut sa ne vedem mai mult de 5 minute, pentru ca mai aveam 5 ore pina acasa.
Acum ne „reechilibram” incet, mai primim cite un telefon, ne mai vedem cu cite un prieten, ne amintim ca mai avem cite ceva de povestit, desi, in ansamblu, povestile celor doua luni petrecute in Bad Berka ramin greu de epuizat.
It’s good to be home.
Alex Luchici 
decembrie 12, 2008 la 10:13 pm
Bine ai revenit man, cu speranta unei viitoare colaborari virtuale, te invit pe forumul ProStemCell http://www.prostemcell.ro/forum/ sa te alaturi noua, comunitate a celor care au trecut prin experiente asemanatoare, mai mult sau mai putin… si sa ne impartasesti detalii cu privire la metodele de recuperare la care ai particpat. Scuze pentru aceasta abordare asa de directa, dar personal ti-am „urmarit” blogul :), poate si pentru faptul ca avem aceasi suferinta si speranta… inchei cu urarea deja celebra: capul sus, speranta moare ultima!
Spor si toate cele de folos, tie, prietenilor si familiei tale.
decembrie 20, 2008 la 10:14 pm
Buna Alex,
…si dupa „Buna Alex” urmeaza o pauza lunga,in care ma gandesc cu ce sa incep…poate ca mai intai si mai intai ar trebui sa imi cer scuze ca nu am mai dat nici un semn de foarte multe timp.stiu de cand,mi-e rusine sa spun.dar…desi nu am mai luat legatura cu tine sa stii ca au fost multe momente in care m-am gandit la tine,cu foarte mare drag.
m-am trezit azi pe la 12 si ceva…tarziu ce-i drept,pentru ca am fost aseara la un chef,a fost ziua unei prietene.mi-am facut o cafea buna de tot,m-am asezat in fata laptopului si nu stiam cum sa imi incep ziua.imi ia in jur de o ora sa ma trezesc,altfel nu pot sa functionez…trebuie sa zac asa cu o cafea langa mine ca sa ma trezesc de tot.nu stiam ce muzica sa ascult,nu stiam pe ce siteuri sa intru,nu vroiam cu nimeni sa vorbesc,stateam asa..ma uitam in gol.si ma gandeam…si ma gandeam…si de multe ori gandidu-ma asa la diverse lucruri,ajung la tine.si am intrat frumusel pe site si am inceput sa citesc ce mai face alex.cam asa s-a facut 3:32 pm,am citit tot de pe site,m-a coplesit total.n-am cuvinte sa iti spun ce om minunat esti!ce oameni minunati sunteti tu si gentilia!oameni buni..stau aici in pat,cu laptopul in brate si ma minunez de sufletele voastre.m-au trecut o gramada de fiori,pentru ca imi dadeam seaca ca ce citesc nu e un roman,desi seamana.cuvintele sunt foarte frumos alese,cu rabdare,traite,sincere,pline de iubire fata de aceasta viata pe care toti o avem si pe care foarte putini stim sa o apreciem.in momentul de fata , alex , esti cel mai frumos exemplu de om pe care il cunosc.mi-ai fost de mare ajutor in momentele cele mai dificile pe care le-am intampinat.de fiecare data cand picam in starea aia de „nu mai pot,nu stiu ce sa fac,ce rost are..etc”,reuseam sa trec peste gandidu-ma la tine.atat imi trebuia:)!dupa care urma o alta stare de „ce nerecunoscatoare sunt,ce multe as putea sa fac si totusi nu le fac,ce stupid e sa ma cramponez in tot felul de nimicuri…” si apoi …incet incet ma mobilizam si imi reveneam.e mare lucru doar gandul la un om sa te puna pe picioare,sa te mobilizeze,sa te binedispusa,sa te incurajeze,sa iti dea raspunsurile la foarte multe intrebari…sa iti dea solutia intr-un fel,sensul,puterea de a merge mai departe.iti multumesc draga alex ca existi si crede-ma,o faci mai bine decat multi altii.
iti doresc din tot sufletelul meu sa te faci bine si sa iti pastrezi rabdarea si optimismul de care dai dovada de fiecare data cand ai ocazia!noi te iubim tare de tot sa stii si eu personal sunt sigura ca o sa reusesti.si aceasta siguranta are o logica proprie si personala:):ti s-a intamplat un lucru rau,care te afecteaza de ceva timp , DAR mi se pare imposibil ca aceste suflete frumoase sa nu isi primeasca rasplata intr-o buna zi.are Dumnezeu Dragutul grija de noi toti.
Sarbatori fericite alaturi de cei dragi!
ianuarie 7, 2009 la 10:36 pm
Mirela, m-a cuprins o emotie incontrolabila pe masura ce-ti citeam rindurile, fiecare cuvint mi-a patruns in suflet. Iti multumesc pentru gindurile frumoase.
Astept cu nerabdare ziua in care ne vom putea vedea.
Te pup.