Amabilităţi de România

Am aşteptat vremea bună ca să putem să ne punem în mişcare, să muncim, să ajungem prin centre de recuperare. Pentru începutul anului am schiţat deja un plan orientativ şi am ales cîteva locuri înspre care să ne îndreptăm.  Dar surpriză! am avut niscaiva probleme cu vestita staţiune Felix. La pomul lăudat nu poţi ajunge oricum, îţi trebuie o programare făcută din timp, aşa că am considerat că e momentul să dăm şi noi un telefon. Chiar mai multe!

Conversaţia a fost destul de dificilă, Gentilia a ajuns cu greu, după două filtre, în legătură cu medicul de gardă.  Abordată la sfîrşitul programului, doamna doctor este intrigată, iritată, isterică spre sfîrşitul conversaţiei.

După prezentări: ”- Pentru o programare doamnă„ ”- Să ştiţi că nu mai am locuri decît in septembrie!„ (wow!) ”- Cînd se poate, ne treceţi şi pe noi pe listă. E vorba de prietenul meu, este tetraplegic„ ”- Cînd a avut loc accidentul?„  ”- Acum doi ani.„ Vizibil agitată, gata să încheie conversaţie, doamna doctor replică scurt: ”Păi să ştiţi că e cam tîrziu, noi aici, de obicei îi primim pe ăia proaspeţi„ ”Cum aşa? Deci nu se poate recuperare la clinica dvs?”

Nu îmi vine să cred. În primul an de după accident petrec luni întregi prin diverse spitale să tratez complicaţiile cu care am plecat de la Bagdasar iar în al doilea an dacă vreau să fac recuperare este prea tîrziu. Dar la telefon încă se negociază.  ”Bine, vă trec pe listă, dar să ştiţi că vă fac o favoare!”

Prin urmare, mi se face o favoare. Ma intreb cit o sa ma coste, in septembrie, chestia asta, mai ales dacă vreau să revin.

„Doamnă, insoţitorul sta cu el?” ”Însoţitor? Nici nu poate fi vorba! Asta ar însemna să ocup două locuri, nu  pot face aşa ceva! Noi avem personal calificaaaaaaat!” Degeaba i se explică faptul că nu am mobilitate, că nu pot singur nimic, că depind de prezenţa unei a doua persoane şi că într-un spital care funcţioneză la capacitate maximă nu are cine să stea de grija mea în orice moment al zilei. Că dacă am nevoie de orice nu am cum să chem iar rezolvarea  problemei  mele depinde de cheful, bunăvoinţa şi capriciile asistenţei calificate. La telefon: nu se poate şi nu se poate! ”- Doar dacă plătiţi o a doua internare”. Negocierile încetează. Conflictul a fost sistat printr-un accept scurt din partea Gentiliei. ”- Dar să ştiţi că nu vă fac programare, vă pun pe o listă de aşteptare! Şi este prima şi ultima dată cînd accept cu însoţitor! Mai sunaţi-mă la sfîrşitul lui aprilie.”

Să ne înţelegem: un medic care lucrează la un clinică de stat în România nu îmi poate refuza pe nici un criteriu dreptul la o internare pentru recuperare, cu atît mai mult cu cît se face din martie pentru septembrie (!!!!). Sub nici o formă nu poate să îmi spună la telefon că îmi face o favoare, în condiţiile în care trebuie să plătesc 700 ron pentru două săptămîni. Este inadmisibil ca un medic specializat să îmi spună că este tîrziu pentru recuperare, cînd recupearea trebuie să fie un proces continuu şi activ (între altele nici măcar nu îmi cunoaşte dosarul medical). Şi este peste măsură de scandalos să îmi refuze dreptul la un însoţitor cînd nu are capacitatea de a-mi oferi asistenţă permanentă iar eu am un certificat legal care atestă dreptul de a fi însoţit.

Cu oameni cu atîta bunăvoinţă ne-am confruntat de nenumărate ori în România noastră, astfel că ne-am propus ca de acum să va împărtăşim şi vouă din experienţele noastre, trecînd peste faptul că sînt convins că măcar o dată tot ati avut parte şi voi de o porţie de amabilitate românească în viaţa asta.

Aşa că, take care, feriţi-vă de spitale!