Vedere de la Tekir

E relativ bine la Techirghiol. După ce mai zilele trecute Alex părea uşor debusolat la telefon, aflu în sfîrsit că se munceşte la Techirghiol, ceea ce înseamnă că Alex are posibilitatea să facă eforturi active cu un kineoterapeut care ştie foarte bine ce are de făcut şi ce material are de modelat. Programul e strict, sala dotată cu aparatură pentru diverse afectiuni, dar nu prea multe pentru tetrapelgie, proceduri light, clasice (de relaxare le spun eu) si un medic bun, care a avut răbdare şi interes să afle de evoluţia medicală a lui Alex, cu care a purtat un dialog civilizat şi care i-a făcut o schema de tratament adaptata condiţiei lui.

Totuşi doar aşa, de pitorescul balcanismelor, în schema asta aparent perfectă s-a strecurat şi un păcălici uman. Ei bine, brancardierul de serviciu, acest nefericit care are trecută în fişa postului responsabilitatea de a-i transfera pe cei care nu se pot ajuta singuri (şi nu sînt deloc multe scaune rulante pe acolo) a reuşit, de trei zile de cînd e Alex acolo, să îi facă o serie de transferuri atît de brutale (omul nu ştie cum se procedează  – deşi pentru asta a fost angajat şi nici nu acceptă sugestii) încît pe Alex îl dor acum umerii şi omoplaţii.  Omul nu socializează,  are conştiinţa perfectă a faptului că e indispensabil, e mereu pe fugă (mai ales cînd i se solicită ajutorul) deşi nu îl grăbeşte nimeni  şi a reuşit să îi şi strice destul de rau scaunul rulant adus din Germania, pentru că s-a grăbit prea tare să facă un viraj.

Să fie limpede, aici nu e sistemul de vină, e doar caracterul ipochimenului şi lipsa lui de pregătire, dar sistemului i-aş reproşa că după ora 3 şi în weekend Alex practic nu mai poate ieşi din cameră pentru că brancardierii pleacă acasă.

Încolo, pace.

Alex îmi povesteşte că astăzi a reuşit să facă, împreună cu Andrei , venit în vizită, o plimbare pe afară, pe malul lacului, unde mai fusese acum cîţiva ani la birdwatching, şi unde văzuse el o pasăre mai rară, aşa. Şi că în zona clinicii ar trăi în deplină armonie cam o mie de cîini şi un milion de pisici, aşa că din mulţimea asta de potenţiali prieteni o pisicuţă s-a şi mutat în camera lui Alex, e foarte prietenoasă şi stă cuminte la el în braţe. O cheamă Dizel, dupa numele singurei pisici pe care am avut-o a noastră, pentru o primăvară, acum trei ani; de altfel, aşa s-au numit de atunci toate felinele de talie mică cu care ne-am împrietenit pe perioadă provizorie.

Cam atît. Pe curînd!