Nu, se pare ca nu

… vom ajunge în Marea Britanie  în vara asta. Criza economică, un concept extrem de popular, cam abstract şi provocator de nevroze şi de nenumărate talk-shouri la tv nu oferă prea multe perspective unor oameni simpli care caută sponsorizări individuale (nu se mai practică în perioada asta) pentru recuperare în străinătate.

Situaţia asta nu ne-a luat prea tare prin surprindere, despre criză, şomaj, recesiune  se vorbea de cînd eram încă în Germania anul trecut şi urmăream BBC-ul în Zentral Klinik. Astfel ca, pregătiţi sufleteşte de a ne petrece vara pe-acasă, nu ne gîndim prea departe. Facem pe turiştii la noi în oraş.

Meregem la Carrefour, la muzeu şi la Galata. Într-o zi, entuziasmaţi de faptul că au fost aduse pe liniile RATP din cartier autobuze olandeze, am plecat siguri în Copou. Am fost, desigur, ajutaţi de oamenii de pe traseu, autobuzele nu sunt adaptate şi de rampe nu s-a auzit. Dar asta cu rampele – adică lipsa lor – e veche.

E lucru mare sa te deplasezi de aici pina acolo prin oras cu un scaun rulant. Neobişnuit cu lipsa aerului de prin mijloacele de transport în comun, pe Alex l-a cam luat de inimă pe traseu, s-a albit la faţă şi a ajuns la destinaţie cam ameţit şi fără prea multe repere. După o asemenea călătorie nu te mai trage inima să repeţi experinţa aşa că ne-am întors acasă cu maşina Cristinei, după un detour la universitate,  pe Lăpuşneanu şi Piaţa Unirii, la porumbei. Si nici macar nu am vazut vreo veverita prin parc.

 

Am mai fost în afara Iaşului intr-o zona cu lacuri, pe unde nu am fost niciodată – nici nu cunosc numele zonei. Minunata. Am văzut multe multe chire şi am avut senzaţia că oamenii si oraşul a rămas foarte foarte departe. Aceeaşi senzaţie şi de la Galata, o mănăstire aşezată pe un deal de unde se vede oraşul mic mic şi fără zumzet. Sus la Galata lumina parcă-i galbenă, ceruită şi e o linişte mai aproape de cer decît în alte locuri. Am ajuns pe la vecernie, am cules corcoduşe verzi din grădina mănăstirii  şi am ascultat toaca bătînd în faptul serii. La Muzeul Unirii am petrecut alte cîteva ceasuri fără cronologie. Reşedinţă a lui Cuza şi apoi, provizoriu, în timpul războiului,  a regelui Ferdinand, muzeul e o minune. Recondiţionat impecabil, reface  imaginea unei epoci perdute, după care nu se poate să nu devii nostalgic.  Am mincat inghetata staind lenesi pe o banca pe Lapusneanu.

„Ce ti-a placut cel mai mult?”.

„Telegraful, cutia cu muzica, fotografia lui Alexandru Ioan pe secretaire-ul doamnei si rochia ei cea verde”.

„Ceasul frantuzesc in stil Boulle, vasul pentru cartile de vizita, bricheta albastra din salonul domnilor.”

„Inghetata de fistic.”

Vara toata sa ne fie asa, n-ar fi o minune?

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: