Give me the Motivation

Vă povesteam în vara asta despre tabăra de la Văratec, organizată de fundaţia Motivation, la care am participat în iulie. Ştiam pe atunci prea puţine despre această organizaţie, primisem de la ei prin CAS un scaun rulant foarte bun şi aveam la dispoziţie doar informaţiile de pe pagina lor web.

Aveam să aflu abia în Văratec despre faptul că Motivation este un ONG foarte puternic, care lucrează pe proiecte cu finanţare europeană şi colaborează cu cei mai buni din domeniul lor. Mai departe de această etichetă, aveam să constat că Motivation este, prin oamenii săi, singura organizaţie care se străduieşte să găsească mijloace concrete de a îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor cu dizabilităţi din ţara asta. Am văzut pentru prima dată cum conceptul acesta abstract poate fi concretizat la nivel individual, cu accent pe necesităţile fiecăruia, chiar dacă asta presupune eforturi foarte mari şi susţinere fianciară proprie.

Cred că sînt foarte rare situaţiile în care ajungi să fii motivat şi inspirat de nişte oameni cu care ai posibilitatea să petreci atît de puţin timp. Pe unii dintre ei am avut bucuria sa îi regăsesc acum, în sesiunile mele de recuperare la centrul din Panduri.

Pentru felul în care se munceşte la centrul Motivation din Panduri, dacă aş avea avea toate mijloacele să mă descurc, m-aş muta pentru o vreme în capitală. Cei care ştiu că Bucureştiul e un oraş imposibil, în care nu poţi ajunge de aici pînă acolo cu un scuan rulant dacă nu ai o maşină personală şi mult timp la dispoziţie, vor înţelege desigur greutatea afirmaţiei mele.

În trei săptămîni am învăţat aici exerciţii pe care nu le-am ştiut posibile, am muncit în sesiuni mai lungi, mai susţinute şi mai dinamice ca nicăieri în altă parte, cîte 5 ore pe zi, cu pauze foarte scurte şi cu implicarea totală, atentă şi necruţătoare a Mirelei şi Violetei, kinetistele  centrului.

Acum două zile am reuşit să mă ridic, pentru prima dată de la accident, cu ajutorul cîtorva dispozitive simple, 10 minute la spalier pe verticală perfectă – să fim înţeleşi: am stat pe oasele mele, pe propriul meu schelet! – şi am reînvăţat să privesc în jur de la înălţimea celor 172 de cm. pe care îi am. Aventura asta, posibilă numai datorită faptului că Mirela a ştiut exact ce se poate face şi ce nu în condiţia mea, a fost cea mai emoţionantă şi mai motivantă din cîte va puteţi inchipui. Să fie într-un ceas bun!