Despre non-discriminarea pozitivă

by gentilia

Nu ştiu sigur dacă eu cred în aşa ceva. Nu am văzut niciodată manifestîndu-se în jurul meu, dar, în abstract, văd că poate crea un set de confuzii foarte nocive. Un epoisod de dată recentă din mica şi insignificanta noastră existenţă m-a făcut totuşi să mă gîndesc că sînt unii oameni care, de frica unui comportament „părtinitor”, nu ţin cont de diferenţele dintre un utilizator de scaun rulant şi un om în putere şi de necesităţile celui dintîi faţă de cel de-al doilea.

Bunăoară:

Dacă am de urcat 10 trepte şi o persoană care foloseşte un scaun rulant la fel, şi dacă ei i se construieşte o rampă ca să ajungă la aceeaşi destinaţie ca şi mine, înseamnă că este privilegiată?

Dacă merg la filarmonică şi plătesc bilet pe cînd un utilizator de scaun rulant nu – se face oare discriminare pozitivă?

Dacă urmez o facultate şi sînt evaluat(ă) după regula clasică în timp ce un student care are dizabilităţi motorii (să zicem fără un grad foarte mare de autonomie) este evaluat după un sistem adaptat, oare sînt nedreptăţit(ă) ca student(ă) pentru că „celălalt” nu beneficiază de acelaşi tip de examinare?

Dacă eu pot munci 8 ore pe zi la un proiect iar Alex numai 4, dar cu un efort mult mai mare decît mine, asta înseamnă oare că munceşte mai puţin?

Dacă în parcările mari sînt create locuri speciale, marcate corespunzător, amplasate foarte aproape de intrare (motiv pentru care sînt primele ocupate), avînd dimensiuni mai mari pentru a facilita transferul în scunul rulant, se consideră că persoanele cu dizabilităţi sînt avantajate?

La toate întrebările acestea răspunsul este, desigur, nu. Celor care au mai puţin trebuie să li se dea mai mult, fiindcă au necesităţi mai mari şi fiindcă este necesară o lege a compensaţiei care trebuie să echilibreze felul în care relaţionăm unii cu alţii în societate. În limbaj şi mai abstract, setul acesta de reguli intră în categoria ”drepturi”. Dar în troleu nu cedezi locul unei persoane în vîrstă pentru că eşti în vreun fel obligat, ci pentru că înţelegi că are mai multă nevoie de acel loc decît tine. E nevoie doar de un dram de empatie ca lucrurile acestea să devină foarte simple.

Din păcate, am aflat dintr-o experienţă cam amară, nu este întotdeauna aşa. Pe lîngă majoritatea covîrşitoare ca celor care înţeleg fără prea multe explicaţii cum stau lucrurile şi te ajută necondiţionat  – „se adaptează” cum ar veni –  mai sînt oameni care te întreabă direct sau voalat, ce caută o persoană în scaun rulant pe stradă de are nevoie de rampe, la filarmonică de are nevoie de bilet, la facultate de are nevoie de un sistem de evaluare adaptat, de vreme ce nu poate face nimic din tot ce pot toţi ceilalţi.

Cînd am fost în Bucureşti la Operă, am avut bilete la lojă. După cum ştiţi, spaţiul în lojă este destul de strîmt, în timp ce în stal este foarte înclinat. Cele două locuri din spate sînt înălţate, pentru a perimite vizibilitatea maximă din acele puncte. Cum era de aşteptat, numai eu am stat pe unul din locuri, Alex rămînînd pe un plan care nu i-ar fi permis să vadă întreaga scenă. Înaintea de începerea spectacolului însă, un domn foarte în vărstă, semănînd puţin cu Neagu Djuvara, s-a întors la Alex şi i-a spus „voi încerca să mă aşez cumva ca să vedeţi cît mai bine pe scenă. Dumneavoastră aveţi prioritate”.

Să luăm, deci, aminte.