Dincoace de răsărit

De cînd e vara vară şi canicula tot mai dementă, luna iulie cere o evadare la mare. După cum, desigur, aţi aflat deja, noi am fost plecaţi într-o vacanţă scurtă, dar intensă, tocmai la Sulina. De la Iaşi pornind, traseul pare lung şi greu, dar nu vă-ncredeţi în poveşti, vacanţa nostră – asta însemnînd aproape 1000 de km parcurşi cu masina, cu vaporul sau la pas – , a fost perfectă.

Mai întîi ne-am oprit la Tulcea, la Cîşliţa, două zile, să ne tragem sufletul şi să ne vedem cu prieteni buni, cu Maria şi cu părinţii lui Andrei, să încercăm pepene cu brînză şi să lăsăm seara să alunece peste noi lîngă lacul cu reţe şi lebede. Să privim stelele după miezul nopţii. La Cîşliţa e multă-multă linişte, plăcile de snowbord ale lui Andrei şi a Ancăi sunt agăţate pe gardul dinspre răsărit, binoclul e în cuier iar determinatorul pe marginea mesei, acelaşi. Noaptea se aude uneori foşnetul apei, tulburată de barca unui pescar care işi aruncă setcile. Dimineaţa pisicile vecinilor te urmăresc leneşe de pe terasa acoperită de viţă.

În prima seară ne-am întîlnit, căţiva prieteni, pe faleză, la o veche terasă unde obişnuiam să ne omorîm timpul liber încă din vremea liceului. A fost o seară lungă, în care am povestit mult şi am ciocnit în amintirea lui Andrei, iar înspre miezul noapţii am îndrăznit – luptînd cu oboseala crîncenă de după drum – să facem o plimbare prin centrul oraşului, unde nu mai ajunsesem de ani buni.

Duminică am vizitat Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării, locul stabilit de întîlnire cu dl. Petrescu, Cristina, Mădă & Florin – aceştia doi veniţi din Timişoara cu expoziţia lor de reptile. După ce am făcut turul complet al muzeului, am stat prelung la vorbe, la o cafea în sala albastră, răcoroasă, a acvariului cu sturioni (momentul meu preferat al zilei).

Drumul de a doua zi cu pasagerul, drum întins şi leneş pînă la Sulina a şters în ceasurile amiezei cei cinci ani care au trecut de cînd nu am mai mers pe apă. Am revăzut totul cu aceeaşi încîntare şi cu o uşoară mirare în faţa schimbărilor inevitabile care vin în urma deschisă a timpului: mai multe clădiri ridicate pe ambele maluri, mai multe ambarcaţiuni şi parcă mai mulţi turişti.

Sulina nu poate fi revăzută decît cu nostalgie, altfel nu se poate. Pe toate străzile acestui oraş minunat şi trist şi pe drumul spre mare se îngrămădesc poveştile atîtor veri petrecute aici, cu prietenii de altă dată şi cu Andrei, amintiri luminate totuşi de bucuria de a fi ajuns din nou în aceste locuri.

Oraşul e atins de forfota progresului – pavele pe străzi altădată îngropate în nisip şi noroi acolo unde nu s-a ajuns cu lucrările, maşini multe şi grăbite, taxiuri pînă la mare, terase noi pe faleză şi wireless numai într-un anumit punct al grădinii. Totuşi, pentru cine ştie să privească bine, Sulina păstrează farmecul acela vechi, greu de descris, al spaţiilor atinse de natura sălbatică,  martore ale călătoriei Dunării spre mare, aflate aici aproape de final.

Eh, şi marea.  Am ajuns pe plajă la apus şi am avut aici cea mai mare surpriză pe care o poate avea o persoană obişnuită cu România. Pentru că progresul e şi el bun la ceva, aflaţi – cei ce nu aţi ajuns încă acolo – că pe plajă la Sulina a fost amenajată, de la prima terasă de care te împiedici odată ajuns acolo, pînă la malul mării, o punte de lemn, care ne-a făcut drumul pe plajă un vis.

Mi-a lipsit imens peisajul marin care îmi era altădată atît de familiar. Dar să nu credeţi că am asistat contemplativ la apusul profilat în spatele umbrelelor de pe plajă! Vorba aceea, degeaba ai ajuns la mare dacă nu ai făcut şi-o baie. Deşi nu am avut nici un plan în sensul ăsta, Cornel şi Vio au avut inspiraţia să aducă de acasă o saltea pentru răsfăţul meu (aşa s-a nimerit, pînă la urmă ) Apa a fost foarte caldă, marea liniştită, m-am simţit în perfectă sigurnaţă. Am ieşit şi în larg pentru foarte puţin, nu atît de departe pe cît îmi plăcea să înot altădată. Puteţi să vă închipuiţi că episodul ăsta mi-a dat o bucurie imensă, cu atît mai mult cu cît a fost neaşteptată. A doua zi – mai vîntoasă şi mai capricioasă – am zăcut pe plajă ca nişte şopîrle pe şezlong, „în opulenţă” după cum îi place lui Robert să spună, sub pălăria uriaşă unei umbrele verzi.

De fapt, nimic nu a reuşit să umbrească săptămîna petrecută la Sulina. Nici ploaia din ultima seară, nici ţînţarii, nici obosela. Serile ni le petreceam pe faleza oraşului, în plimbări leneşe, sau pe terasa casei în care am stat, jucînd table (dacă-mi amintesc bine, i-am bătut pe toţi!), îmblînzind pisici, povestind, citind (mai puţin!).  A fost, în puţine cuvinte, vacanţa pe care mi-o doresc de cinci ani.

Varianta wheelchiar users

Vă puteţi imagina că, totuşi, o călătorie pînă la Sulina într-un scaun rulant este ceva mai aventuroasă decît altminteri. Pe vapor oamenii au fost atît de preocupaţi de propriile bagaje, că abia s-au dat un pic deoparte pentru a ne lăsa să trecem. La întoarcere, o doamnă determinată, cu ochelarii de soare aşezaţi strategic pe nas numai ca să-i obtureze vederea, l-a împins atît de tare pe Cornel încît am simţit că ne dezechilibrăm amîndoi, cu toate că am încercat să ieşim la final, după ce coborîseră aproape toţi. Doamna nu şi-a cerut scuze, dar nici noi nu ne-am supărat, că sîntem băieţi buni şi trăim în România. La Sulina, după ploaie, am trecut greu prin zonele noroioase, dar tot străzile bătute cu nisip sînt mai frumoase decît cele pavate. Pînă la mare traseul e simplu: pînă pe plajă cu taxiul, pînă mai departe pe puntea de lemn (îl felicit pe proiectant pentru această idee generoasă) iar în apă cu salteaua. Impossible is nothing dacă ai prieteni cu care să pleci prin lume!

Mulţumim Cornel, Vio şi Robert pentru vacanţa asta fantastică, din care care, la drept vorbind, nu ne-am revenit încă! 

Această prezentare necesită JavaScript.