Rarăul

Că am avut o vară lungă, frumoasă şi hoinară, v-am spus deja în posturile de mai jos. Episodul al treilea e cu munţii Rarău, destinaţie pe care am ales-o împreună cu Tudor şi Elena în weekendul care a urmat Humorului. Scenariul pe care mi l-am imaginat în legătură cu traseul ăsta nu s-a potrivit cu ce am găsit pe teren, dar hei, se cheamă că am urcat pe munte – cu maşina pînă unde s-a putut şi apoi la pas pînă unde am găsit o pajişte mai retrasă pentru un picnic improvizat.

În mare, povestea e în două tonuri: a fost o călătorie minunată, cu muzică aleasă atent de Tudor şi bine acordată cu starea aceea de bine pe care o ai cînd porneşti la drum: e dimineaţă şi vremea e promiţătoare, oamenii de lîngă tine îţi sînt dragi, totul merge bine şi n-ai uitat nimic acasă.  

Pe  Rarău a fost, însă, o altă poveste. Puhoaie de maşini, multă gălăgie, foarte aglomerat – un decor pe care nu l-aş fi putut nicicînd asocia cu muntele, atît de diferit de ceea ce ştiam din ieşirile mele din perioada facultăţii. Dar dacă exodul uman e mereu un pic obositor, verdele de munte, aerul curat, mirosul de brad, peisajul deschis şi-un pic de linişte sfîrşesc prin a salva totuşi orice călătorie de final de săptămînă. Şi cred că Rarăul – mă refer la porţiunea la care am acces şi eu, de exemplu –  merită să fie vizitat mai degrabă în zielele lucrătoare ale săptămînii şi, poate chiar mai potrivit, în afara sezonului estival.

Pe drumul de întoarcere am cumpărat  zmeură de pe marginea drumului, şi apoi chipsuri, cafea şi ciocolată de la o benzinărie, ca să sărbătorim revenirea în spaţiul urban. Am prelungit ziua asta de care-mi amintesc cu drag cu un film „Pour les connaisseus”, la care am rezistat numai noi, băieţii, pînă după miezul nopţii, cu sesiune critică a doua zi dimineaţa, la cafea. A perfect day I’d say.

Această prezentare necesită JavaScript.