Cuba libre. Muzeul Antipa. Arena Naţională

Oricine are un blog ştie cum e să te întorci după o perioadă de absenţă. Prima pornire e să te justifici: nu am mai scris de ceva vreme pentru că…

Pentru că a fost iarnă, pentru că am avut zile bune dar şi nopţi grele, pentru că am trăit mai mult decît am lăsat semne pe blog, pentru că uneori viaţa e în altă parte. De data asta: fiindcă am fost plecaţi. Am mai spus-o aici, iarna e cel mai antipatic anotimp din an, abia cu primăvara programul meu zilnic include şi activităţi outdoor. În iarnă, aventura maximă este să urc în maşină ca să facem o plimbare lungă prin împrejurimile albe ale Iaşiului, pe dealurile Buciumului şi spre lacurile Ciricului, cînd copacii sînt ninşi şi ai impresia că lumea e mai frumosă. Astea sînt clipele pe care le apreciez cel mai mult, şi care mă fac să uit de toate.

Anul acesta am sărbătorit ieşirea din iarnă cu decizia de a fugi o săptămînă la Bucureşti, pentru o mega-revedere de ziua mea cu prietenii, pentru meciul Steaua-Ajax şi, în general, pentru o binevenită şi absolut necesară schimbare de peisaj. 

A fost o săpătămînă minunată şi m-am bucurat de fiecare zi, începînd cu prima – drumul spre Bucureşti. Călătoriile în care mă aventuram înainte de accident, dese şi uneori imprevizibile, s-au transformat, acum, în lungi drumuri cu destinaţie sigură, dar la capătul cătora ne aşteaptă întotdeauna oameni dragi. A fost ziua în care m-am reîmprietenit cu soarele, în care am mers ore întregi cu lumina în faţă, cu muzică pregătită cu o seară înainte.  

Apoi, de ziua mea s-au adunat la Andrei foarte mulţi prieteni – a fost o seară cu adevărat specială. Nu am avut suficiente scaune în casă, dar, pe de altă parte, nici nu s-a stat jos. A fost veselie, cuba libre, poveşti şi cascade de rîs, multă emoţie şi bucurie adevărată, cu siguranţă una dintre acele zile care rămîn întipărite în memoria ta afectivă şi pentru care un drum de la Iaşi la Bucureşti nu e un efort prea mare, nici măcar pentru mine.  

O săptămînă am stat în Bucureşti, timp în care am respirat alt aer. Am ieşit la un White Russian  în centrul vechi în aceeaşi gaşcă efervescentă [*la intrare, pentru că aveam cîteva trepte de urcat şi, în mod inevitabil, s-a creat o mică îmbulzeală în jurul meu, un puşti s-a interesat de starea mea: ce-ai păţit de eşti în scaun? Eşti beat? ]. Am făcut o plimbare de noapte cu Andrei pe străzile (la ora aceea) calme ale unui oraş care doarme foarte puţin. Am făcut o expediţie lungă de o jumătate de zi la Muzeul Antipa cu Ana, noua noastră prietenă, ocazie cu care am recapitulat multe din poveştile din viaţa mea de la marginea deltei şi în linia muntelui.

Antipa e o bijuterie. Totul este gîndit impecabil, sistematic şi interactiv – şi ne-a amintit foarte mult de Natural History Museum din Londra. Deşi contruit la o scară mult mai mică, este excelent organizat şi este perfect accesibil unui utilizator de scaun rulant. Există un elevator la intrare, iar în interior, accesul la demisol şi etajele superioare se face cu un dispozitiv cu şenilă tare haios. Nu am mai văzut nicăieri în altă parte aşa ceva şi mărturisesc că mi-a dat ceva emoţii la început, dar s-a dovedit, în cele din urmă,  o variantă de acces foarte bună pentru clădirile vechi, fără lift, cu arhitectură pretenţioasă.

Seara apoteotică a vacanţei noastre bucureştene a fost meciul Steaua-Ajax, un meci memorabil în multe privinţe. Înainte de toate, a fost gestul generos al lui Mihai Neşu care a făcut posibilă prezenţa nostră pe Arena Naţională, pentru prima dată de cînd a fost construită. Apoi, a fost sentimentul cu totul special de a te afla între 45 000 de oameni care se bucură împreună, în ciuda frigului şi a oboselii fizice. Apoi a fost şi spectacolul fotbalului în sine, şi, desigur, cele două goluri memorabile ale unei seri magice, după chiar spusele Anei.

La final de meci, Ana a imortalizat momentul în care ne-am regăsit cu toţii, după ce Andrei, Cornel şi Victor au traversat jumătate de Arenă ca să ajungă la noi. E o fotografie la care ţin mult, pentru că arată ce e aceea bucurie :). O seară de poveste – am mai spus-o, nu-i aşa? 

Această prezentare necesită JavaScript.