Europolis

În ultimii trei ani am ajuns în fiecare vară la Sulina: e deja tradiție. Nu mă pot sătura de curgerea neliniștită a Dunării de la marginea falezei, de aerul inconfundabil al Deltei, de farmecul potolit al acestui oraș vechi, atît de special pentru mine. Deși e multă liniște, la Sulina nu ai cum să rămîi singur, și, indiferent cum se aranjează stelele, dai mereu de prieteni.  

Așadar, am fost și anul acesta, la începutul de august, la Sulina, și prima figură cunoscută peste care am dat a fost Vlad, iar asta încă de la debarcarea de pe pasager. Ne-a ajuns din urmă o ploaie generoasă, care ne-a forțat să facem primul popas sub umbrela verde a unei terase. Așa că ne-am lăsat bagajele, ne-am desfăcut scaunele, ne-am scos cafelele și tartinele pregătite de acasă, am dat drumul la povești și am așteptat să se potolească rafalele. 

Vlad tocmai încheiase un traseu fabulos Tulcea-Sulina, făcut cu caiacul și un aparat de fotografiat. Am mers cu el pe linia Dunării cît au durat poveștile și cît a ținut ploaia. Asta știa foarte bine Andrei Pîrciog cînd mă suna din drumețiile lui ca să-mi povestească din isprăvile găștii lui de aventurieri: că pot ajunge și eu acolo unde sînt ei și că putem să călătorim, pentru cîteva minune măcar, împreună.

În după-amiaza aceea îi fusese sete tare pămîntului, a plouat puternic și a răcorit aerul pentru două zile, după care s-a instalat un calm desăvîrșit, iar orașul și-a schimbat aerul și și-a împrospătat culorile. Apoi Cornel, cu care am pornit din Tulcea, a verificat cerul aprobator, am prins cu toții de bagaje și ne-am văzut de drum.

În următoarele 2 -3 zile am tînjit după soare ca să putem merge la mare, pe jos, cîte 2 kilometri, pe drumul pavat care înaintează printre vegetația de nisipuri. E mai greu pe plajă cu scaunul rulant, dar nu e imposibil, mai ales cu puțin ajutor. Un șofer de taxi a oprit pe marginea unui drum îngust ca să nu ne incomodeze iar într-o seară trei bărbați tineri s-au ridicat de la terasa de pe plajă, au venit înspre noi și au spus simplu „Opriți-vă și lăsați-ne pe noi”, ajutîndu-ne să trecem cu ușurință de zona cu nisip foarte fin care făcea înaintarea pe roți foarte dificilă.   

Am petrecut zilele pe plajă cu Ana, prietena noastră de la DoR și am povestit prelung lîngă o mare calmă de tot. Serile ni le-am epuizat mereu la aceeași terasă, mîncînd hamsii cu mujdei și făcînd mult zgomot la masa noastră la care se așezau tot timpul alte personaje. Într-una din aceste seri foarte vesele și frumoase am încercat „cocktailul Andrei Pungovschi” și am descoperit că am în comun cu Andrei cel puțin 2 lucruri: White Russian și Cuba Libre 🙂

Am mîncat ciocolată și am băut șampanie într-o după-amiază cu Igor, românul din Cernăuți apărut de nicăieri, debusolat, căutînd cu disperare să plece din Sulina la 8 seara și refuzînd să creadă că acest lucru este o imposibilitate. Am stat la masă împreună și în seara aceea am fost cu toții prieteni.

Una dintre cele mai prețioase amintiri, totuși, din toată această aventură va rămîne episodul în care am făcut, la miezul nopții, pe faleza pustie, drifturi amețitoare cu scaunul meu cu Cristi „Morrison”, un alt prieten vechi,  în timp ce Gentilia zbura pe lîngă noi pe bicicleta lui, cu vîntul prin plete. 

Cum să nu iubești orașul acesta în care amintirile atîtor veri se plimbă pe stradă după miezul nopții, la pas cu noi, insomniacii?

Această prezentare necesită JavaScript.