Superbă atenția bateristului care, de nicăieri, a apărut senin la masa noastră și mi-a dăruit bețele cu care a cîntat. Fiind muzica la volum tare și momentul pe grabă la plecare, nu am reușit să-i spun mai nimic, i-am zîmbit schițînd un mulțumesc. Bețele lui i-au adus un zîmbet și Măriucăi, fata lui Lucian, care s-a bucurat de concert și pentru că dar din dar se face rai, right!? Mulțumim frumos, domnule baterist și Anei pentru muzică!
Fotografie pe care am făcut-o sîmbătă la concertul de încheiere Classix Festival, cu tel-ul pe suportul meu, așa cum îl acționez eu cu stylus-ul:
1. E tare bine să poți fi independent. Mai gîndiți-vă uneori la treaba asta. The little things in life matter the most. A fost prima dată cînd am intrat în Teatrul Național cu scaunul electric, pe intrarea adaptată și a fost fun să pot merge ca altădată prin interiorul teatrului. În studenție veneam frecvent, apoi o vreme am fost urcat pe trepte cu scaunul manual. Nici angajații TNI nu știau că există o intrare adaptată, care e pe lateralul clădirii Am aflat eu nu demult;
2. Cînd eram în Tulcea treceam des pe lîngă liceul de artă și mereu se auzeau de prin săli exerciții la diverse instrumente. Îmi plăcea, mi se părea interesant că există elevi interesați de lumea artelor muzicale. Unul dintre acei cîndva elevi a cîntat ieri pe scena TNI, Sabin Penea, solistul care a deschis seara împreună cu orchestra. Tulcean, stabilit în Germania, care cîntă acum pe marile scene ale lumii și are merite semnificative. Cînd am auzit prezentarea, am zîmbit și m-am bucurat Era cool, părul afro, cu un dread lung peste umăr. Nonconformist dar în ținută sobră. Mi-a plăcut sensibilitatea cu care a cîntat, pe care a transmis-o și publicului;
3. A doua parte a serii a fost un concert în premieră numit „Mustața lui Dali și alte culori” a compozitorului ieșean Paul Pintilie, cu ilustrațiile artistlui vizual Felix Aftene în backgroud. O muzică fresh, îndrăzneață, cu elemente precum castanietele care făceau trimitere direct către originea catalană a lui Dali. Am simțit o briză mediteraneeană aseară. Fiecare dintre cele 16 părți a fost însoțită de proiecția unui portret cu Dali, dintre care cîteva cu păsări, după cum se poate vedea și pe fundalul imaginii. Mă bucur să văd că păsările încă inspiră artiștii
Invitația lui Răzvan Voiculescu la lansarea albumului „Bucătăria Hoinară se găteşte de plecare” în Iași m-a entuziasmat de-a dreptul. Gîndul la Răzvan mă trimite direct în #Dobrogea, pe litoralul sălbatic al mării, la granița deltei, la Gura Portiței, Jurilovca. Acolo a avut cîteva proiecte foto de care m-am atașat încă înainte de accidentul meu. În 2004 ne-am aventurat cîțiva prieteni și am luat la picior litoralul sălbatic, din Sulina pînă în Vadu, cu destinația Vama Veche. Cam în aceeași perioadă în care a fotografiat Răzvan litoralul ascuns de lume, pe care l-am văzut și eu, care m-a fermecat și de care m-am atașat forever.
Lansarea a fost un prilej de-o seară grozavă cu oameni de suflet
Mă bucur că newsletterul Iașul nostru, coordonat de Alex Enășescu, a dedicat ediția de săptămîna asta lansării albumului Bucătăriei Hoinare:
Cunoscut mai ales pentru proiectul Bucătăria Hoinară, Răzvan Voiculescu a prezentat la Iași albumul „Bucătăria Hoinară se găteşte de plecare”, partea finală a trilogiei de albume foto dedicată călătorilor care au curiozitatea de a descoperi, prin bucate aburinde, o altă dimensiune a României.
„Bucătăria Hoinară se gătește de plecare” este un album foto care împletește gastronomia cu călătoria, fotograful și echipa lui mergând prin diverse colțuri ale țării pentru a descoperi bucătării străvechi în care bătrânii gătesc ca odinioară.
„Am dedicat timp mai ales acelei Românii cu care vibrez interior, mi-am dorit să pun obiectivul pe oameni simpli, pe sate în paragină, pe meserii pe cale de dispariție, în colțuri uitate de lume, în care oamenii, deși o duc foarte greu și se luptă cu multe neajunsuri, au o rânduire a vieții și o înțelepciune absolut admirabile, din care am vrut să mă hrănesc și eu.” – Răzvan Voiculescu
Mi-era dor să văd un film la cinema și pofta sufletului mi se împlini cu filmul Marocco / Mikado în regia lui Emanuel Pârvu, prieten drag, care reușește prin filmele sale să trezească nu doar emoții puternice ci, mai ales, întrebări care te obligă la introspecție în ideea de a deveni mai bun, mai empatic cu cei din jur. Gesturile fiecăruia de blîndețe față de semeni pot avea un impact enorm și pot vindeca lumea în care trăim
Căutați să vedeți filmul. Las în comment un articol frumos scris despre Marocco.
„Marocco e un joc cu bețișoare colorate în care totul ține de echilibru. O mișcare neinspirată sau bruscă poate distruge acest echilibru într-o secundă. De la acest concept pornește toată povestea spusă de Emanuel Pârvu în filmul lui.”
Mulțumesc pentru invitație și prietenie, Emanuel & Miruna!
Între sălcii am crescut și eu în cartierul din Tulcea. În ele am pus cuiburi artificiale pentru păsări în care au crescut sub privirea mea, ani de-a rîndul, generații de pițigoi mari și pițigoi albaștri. Copil fiind, toamna făceam tot felul de invenții împletite din crenguțe lungi. Din balcon priveam și eu mereu cu fascinație dansul sălciilor în vînt și metamorfoza lor în fiecare anotimp. Mi-e viu și acum mirosul frunzelor și gustul scoarței, pe care o gustam glumind că ne tratăm cu aspirină naturală. Peste ani, am împrietenit sălciile cu o paulovnie, un arțar și o mimoză, pui pe care i-am adus din Grădina Botanică. Apoi am plecat la facultate în Iași. Între timp, au fost tăiate din sălcii iar cei trei arbori puși de mine au ajuns pînă la etajul trei. Ulterior, tot din motive de „mizerie” a fost tăiată și mimoza.
Ce frumos a fost sîmbătă la Ciric! Am organizat cu colegii ieșeni un Tur ornitologic ghidat, cu ocazia EuroBirdwatch, dar și ca parte a demersului SOR Iași și CIVICA de a stabili statutul de Arie Naturală Urbană al zonei, una ce va face parte din Rețeaua pentru Natură Urbană.
Zona Ciric este excelentă pentru ieșiri în natură, pentru deconectarea de agitația orașului. Este vorba de pădurea Ciric și trei lacuri, avînd împreună o suprafață de aprox. 80 de hectare, cu o valoare naturală fabuloasă pentru Iași.
Din 2015 încoace am derulat trei proiecte euRespect prin programul Swimathon Iași, pus pe roate de Fundația Comunitară Iași. Cu ocazia fiecărei ediții Swimathon la care am participat, am cunoscut o mulțime de oameni dornici să susțină inițiative pentru comunitate și să facă bine de dragul binelui, lucru care m-a motivat imens în toate demersurile mele. Despre echipa Fundației Comunitare, spun mereu cu încîntare, sînt oameni minunați, creativi și dedicați obiectivului lor de a contribui la dezvoltarea comunității ieșene. Așadar, a fost o plăcere să povestesc cu Ana-Maria despre activitatea mea și a echipei APTA , în cadrul interviurilor fundației
Mulțumesc FCI & keep up the good work! Iașul se mîndrește cu voi și are nevoie în continuare de energia și programele voastre pentru comunitate!
Voluntariatul te caracterizează. Cum îți găsești timp pentru voluntariat și de ce este important să fim voluntari?
Eu, de exemplu, am început ca voluntar pentru Societatea Ornitologică Română, pentru o tabară anuală, unde am mers apoi ca participant și mai târziu ca organizator. Aveam 14 ani. Cred în voluntariat pentru că a face bine de dragul binelui are această putere de a ajunge foarte departe și într-un final de a se întoarce la tine în forme nebănuite. În primii ani după accidentul meu, am avut parte de sprijin enorm din partea oamenilor din jurul meu, deopotrivă prieteni și necunoscuți. Acel val imens de generozitate a fost efectiv ceea ce m-a ținut în viață și m-a readus pe drumul pe care trebuia să merg. În punctul în care mă aflu, să pot face la rândul meu ceva pentru ceilalți este un dar, un privilegiu, un mod de a spune mulțumesc și de a da mai departe binele de care am avut parte. Personal, consider că toți avem ceva de dăruit comunității în care trăim. Avem, chiar, această datorie morală. Oricine poate direcționa un minim din experiența personală, din timpul și energia proprie pentru o cauză bună – oricare ar fie aceea. Așa cum oceanul este format dintr-un infinit de picături, fiecare lucru bun și corect pe care îl facem ajută la transformarea societății în care trăim, la propagarea unor exemple pozitive, la coeziune și echilibru. Nu trebuie decât să vedem lucrurile cu mai multă încredere, să îndrăznim să fim mai optimiști și pozitivi. Cum reușesc? Pur și simplu îmi organizez timpul cât de bine pot pentru tot ce îmi propun în toate domeniile în care activez. O organizare eficientă creează timp pentru fiecare dintre lucrurile pe care ne dorim să le facem.
Impossible is just a big word thrown around by small men who find it easier to live in the world they’ve been given than to explore the power they have to change it. Impossible is not a fact. It’s an opinion. Impossible is not a declaration. It’s a dare. Impossible is potential. Impossible is temporary.
Impossible is nothing.
Spinal cord injury does not always mean life in a wheelchair. Recovery is possible.
Through intense exercise based therapy programmes, a much improved quality of life can be achieved by encouragement, education, support and self belief.