Alex, aşa cum îl ştiu eu

De obicei ne exprimam afecţiunea faţă de oamenii pe care îi iubim cu adevarat în absența lor sau atunci cînd deja este prea tîrziu, dacă se întîmplă să o facem vreodată.

Această pagină aparţine în totalitate prietenilor lui Alex, cei pe care i-am cunoscut prin poveştile lui şi mai apoi în împrejurări atît de dificile, imediat după accident. Așa că vin în întîmpinarea voastră cu această sectiune unde vă puteți posta amintirile comune sau fotografiile cu Alex, episoadele amuzante sau grave, nostalgiile sau gîndurile pe care nu i le-aţi împărtăşit niciodată.

ge

Cota 2000

Andrei Pîrciog

Salut Alex! Trebuie sa scriu ceva despre tine si nu reuşesc să mă hotărăsc ce; sunt atâtea de zis! Ţin minte că prima dată când te-am văzut eram la gâşte, la birdwatching. Eu eram clasa a 9-a si tu a 7-ea. Eram ofticat pe tine si pe Pricop ca Domnul Petrescu v-a luat pe voi si nu pe mine la Techirgiol. Nu pricepeam de ce i-a ales pe ciutanii aia doi şi pe mine m-a trimis acasă. Apoi ne-am văzut pe la Bididia la club, unde ai câştigat inimile tuturor cu bebogen-ul tău. Era desertul nostru oficial. Am si acum acasă borcanul ăla de la tine. Cel primit cadou de ziua mea. Nu l-am spălat pentru că vreau să îl arat şi nepoţilor, să vadă si ei cum arata bebogen-ul. Ţii minte când într-o iarna am mers la Bididia pe deal, după orele cu Doamna Doroşencu şi era pădurea plină de păsări de noapte. Ai adus atunci in termosul tău ăla mic lapte cald şi cu bebogen… şi mai luasem şi pâine caldă de la Pluto: mamă ce frig mai era şi ce bun…ce mici eram… Nici nu ne gândeam noi atunci cum o să fie peste câţiva ani şi ce o să facem.

Mi-a plăcut aşa de mult astă vară că ne-am adunat cu toţi la Sulina şi am stat şi noi o săptămâna liniştiţi. De data asta toţi erau „cu prietena”, mai puţin noi doi, eu – că nu aveam şi tu – pentru că Gentilia era la Iaşi. Dani cu Cristina, Prichi cu Andra, Gabi cu Sânziana şi noi. E fain că nici unul dintre noi nu s-a schimbat, tot aşa suntem şi acum: Dani cu nervii lui din stomac, în frunte la bucătărie, Prichi gata să te ajute oricând, Hippie liniştit şi gânditor. Am avut io de furca cu voi că îmi călcaţi gazonul dar nu-i bai, creşte el la loc.

Vă aştept şi la anul acolo şi peste 10 ani şi peste 20. Iţi dai seama ce mişto o sa fie când o sa fim toţi la 50 de ani, cu copii pe lângă noi, cu neveste. Nu o să ne mai uităm după SO-uri, nu o să mai bem suc decât de un fel, dar o sa fim fericiţi. Tu o sa fii tot aşa cu muşchi, că aşa eşti de când te ştiu, Prichi o sa fie şi el poate mai făcut (poate şi cu burtă), eu de asemenea şi Dani… ăsta sigur o să fie gras sau cu burtă şi cu nasul mare. Poate o să ne mai ţinem încă de şotii şi o sa mai punem muzica la maxim în hol să trezim puturoşii după ce vom admira un răsărit de soare… Gânduri ca astea mă fac să fiu optimist când mă gândesc că trece vremea pe lângă noi. Mâine terminam facultatea şi gata, suntem oameni mari. Ce departe sunt amintirile cu lipovenii care mănâncă pietre, sau nopţile de la Maliuc din barcă, ieşirile la gâşte, Dunarea Veche, Parcheş, încet-încet se indepărteaza şi sandalele noastre şi tot aşa or sa treacă toate. Apropo de sandale, am reascultat azi înregistrarea de după Portiţa, ”prima ediţie a jurnalului nostru” şi m-am distrat atât de mult de aflul în care povestea Cornel cum au sărit Dani şi apoi el din barcă la 10 m de mal, după 6 km de vâslit eroic. Ai fost eroul nostru în ziua aia. Bine, bine, hai ca urmează povestea.

Plecasem pe jos, într-o expediţie Sulina-Vadu, pe plajă. În a treia zi a trebuit să facem bucata Sfântu Gheorghe – Cherhanaua Ciotica. Am trecut Dunărea cu barca noastră de 3 persoane din trei drumuri, noi fiind 5 cu bagaje. Apoi aveam de trecut marea melea, delimitată la est de fosta insula Sacalin. E un peisaj de vis acolo. Am făcut un plan, cum să ne împărţim cum să trecem, cine vâsleşte, erau câţiva km dus plus aceiaşi la întoarcere. Barca nu era tocmai o canoe de competiţie şi dacă se pornea cantul era cu adevărat dificil. Astfel am trecut noi, dar la ultimul drum, când trebuia luat Cornel, care stătea de câteva ore pe Sacalin singur cuc, s-a pornit o mica furtună. Alex şi Dani, cei mai băltăreţi dintre noi, au plecat să îl salveze. Aţi tras la rame câteva ore contra vântului şi valurilor până să vă apropiaţi de malul unde eram noi, mal care între timp se transformase într-o pastă de stuf şi apă care se umezea la fiecare val. Era un loc la 5 cm peste nivelul mării. Atunci tu ţi-ai folosit toate cunoştinţele despre tras la rame. Daca nu erai tu, Cornel ar fi dormit singur o noapte în furtună pe limba aia de nisip aflată la câţiva cm peste nivelul mării, fără nici un adăpost şi fără nici o cale de a pleca de acolo pe uscat. Am atârnată pe perete poza aceea cu noi toţi, după ce am reuşit să trecem meleaua, una din pozele mele preferate.

Nu o sa uit niciodată sentimental ăla. Eram cei mai tari din lume.

dsc_0133-light.jpg

Dragă Andrei,

Recitesc de fiecare dată cu plăcere scrisoarea ta şi îmi dau seama că în tot timpul ăsta, de cînd mi-ai scris, nu am reuşit să-ţi răspund.

Îmi amintesc exact şi cu emoţie de toate momentele pe care le-ai descris şi cu cît privesc mai atent în urmă, regăsesc o mulţime de amintiri frumoase ale momentelor petrecute împreună.

Îmi amintesc de împrejurările în care ne-am cunoscut, la clubul de biologie al Doamnei Doroşencu, de la Bididia şi de numeroasele noastre întîlniri de după şcoală, de la sfîrşit de săptămînă. Acolo am învăţat să recunoaştem plantele şi păsările din grădina botanică. Mai tîrziu, după ce l-am cunoscut pe d-nul Petrescu, am devenit tot mai pasionaţi de păsări şi am început să facem mai multe ieşiri prin Dobrogea: Deltă, Măcin, Cheile Dobrogei.

Taberele din Sulina şi din Deltă ne-au unit şi mai mult. Îmi amintesc cu drag de toate peripeţiile noastre din campurile de lîngă Lacul Fortuna şi mai ales de la mare, din Vadu. Abia intrasem în liceu, aveam lumea la picioare. Ne-am considerat întotdeauna mai deosebiţi decît ceilalţi prin pretenia care ne unea pe toţi. Eram atît de diferiţi şi totuşi ne completam atît de bine, aveam mereu de  învăţat cîte ceva unii de la alţii şi asta ne-a ţinut întotdeauna aproape. Îmi plăcea mult  că eram conştienţi de lucrurile astea şi că am ştiut întotdeauna să le apreciem. Mai ales tu, aş spune acum. Mai ales tu.

De la tine am prins pasiunea pentru acvarii. Tu mi-ai dat şi primii peşti pe care i-am ţinut la început într-un borcan 🙂 ; după ce mi-am făcut şi eu acvariu a început între noi o adevărată colaborare într-ale acvaristicii. Şi colecţia de cactuşi tot împreună am început-o. Noi doi şi cu Dani.

Îmi amintesc cu plăcere de zilele în care ne chemai la tine, la Cîşliţa, la un tenis de masă sau la birdwatching. Ce zile… Mă uit şi acum, de cîte ori am ocazia, la pozele cu noi trei – eu, tu şi Victor – cînd am venit la tine şi am petrecut o zi lungă de vară împreună – a fost atunci cînd am găsit cuibul de prundăraş printre pietre. O zi de neuitat.

Mi-ai scris de zilele în care am fost cu toţii la tine în Sulina – nu am mai simţit niciodată sentimentul libertăţii atît de profund ca atunci, au fost cîteva zile prin excelenţă perfecte, iar sentimentul trăit între prieteni a fost inegalabil. Tot ce mi-a lipsit atunci a fost prezenţa Gentiliei.

Nu voi uita niciodată noaptea în care toţi ceilalţi s-au retras iar noi doi am rămas la cafea, pe terasă, pînă în zori. Am simţit în noaptea aceea că ne-am cunoscut mai bine decît în toţi anii de cînd ne ştiam, parcă am devenit mai prieteni decît eram – dacă se putea mai mult decît atît. A fost un sentiment extraordinar. Şi ca să incheiem episodul şi mai frumos, am plecat să vedem şi răsăritul pe mare. A fost cea mai frumoasă noapte albă din viaţa mea.

Pentru mine anul acela a fost cel mai plin şi mai reuşit, dar s-a încheiat brusc cu accidentul din august.

După momentul ăsta, sprijinul tău şi al celorlalţi m-a ajutat enorm să depăşesc cele mai dificile zile şi nopţi din viaţa mea. Îţi mulţumesc, Andrei pentru prezenţa ta alături de mine în momentele de bucurie, dar mai ales în cele de cumpănă. Prietenia ta rămîne neatinsă în sufletul meu pînă la capăt.

Am convingerea că acolo unde eşti tu, ai parte de acelaşi cer minunat ca în ziua în care am fost toţi trei la Cîşliţa, că sînt multe păsări pe lac la care te uiţi cu binoclul şi, mai ales, că citeşti scrisoarea asta peste umărul meu, zîmbind.

Mi-e dor de tine, prieten drag.

Alex

Dani

Fratele Alex….

Pe Alex l-am cunoscut mai bine pe cand eram clasa IX, dar parca ne stim de o viata…Era si va ramane rebelul grupului nostru. Of ,draga Alex cate lucruri am facut impreuna si cate locuri mirifice am vizitat. Mai stii cum, pe cand erai in primul an de liceu, intotdeauna in drumul liceul-casa, zaboveai un timp si pe la mine? Ascultam o muzica buna, mai stateam la un pahar de vorba…..Apoi am fost la Portita (inca neamenajata): a fost suberb acel iulie 2002, eram copiii rebeli, noi si marea, innebuniti in acea vreme de Helloween, Manowar, Jim si Metallica… Apoi au urmat superbele tabere la Sulina, Maliuc, Vadu… atunci stiu ca am hotarat sa-i pacalim pe cei care nu ne cunoasteau ca suntem frati 🙂 abia pe la sfarsitul taberei au inteles aia ca avem totusi nume de familie diferite… Si cate altele: Crucea Rosie reprezinta un alt episod frumos….te iubeau toate fetele… 🙂 ….Am trecut prin multe, bune si rele, daca ne-am certat, ne-am impacat imediat, pentru ca pur si simplu nu poti sa fii suparat pe un asemenea om.

Alex era geniul grupului: se pricepea la o gramada de lucruri, toata ziua mesterea la cate ceva,nu statea locului o clipa, un tip inventiv, pe care toata lumea il iubea.Piti,tanarul Luchici, tanarul bavarez, Lipavancic, va ramane mereu in sufletul cunoscutilor.Eu adevarat prieten de la care fiecare am invatat cate ceva, dar mai presus de toate acum avem de invatat ceva:ca viata e cel mai pretios lucru pe care il avem si trebuie traita la maxim.In viata ne lovim de multe griji, nu ne convine una-alta, inregistram cate un esec, si ni se pare ca am ajuns la capatul puterilor.Vreti un remediu? Ganditi-va la Alex,la vointa lui, speranta lui, e cel mai bun remediu..eu asta fac de ceva vreme incoace, si dupa aceea realizez ca sunt umpic mai norocos.El e medicamentul nostru, el e mai puternic decat multi dintre noi.Trebuie sa admit ca atunci cand am fost la Bucuresti la el, am fost destul de speriat, avem un gol imens in stomac si noduri in gat, dar desi nu putea prea bine sa vorbeasca , el a fost cel care m-a pus pe picioare.Ma uit des la poze si aproape in toate zaresc… un Zambet…un zimbet care emana bucurie, speranta, libertate….al tau Alex. Si abia astept sa poti zambi iar in libertate…departe de acel pat de spital, acolo unde ne place noua mai mult,in natura, nu conteaza unde, la munte sau la mare, pentru ca acolo unde esti si tu,peisajul capata dimensiunile dorintelor noastre… In fine mai aveam multe de spus, dar sunt umpic coplesit de situatie si mi s-au cam amestecat gandurile.Oricum ca sa-l citez pe Andrei , sa ne revedem cu bine la Sulina cat mai repede in formatie completa.

Alex, te iubim si te pupam….

Dani&Cristina

Victor

Acum aproximativ 15 ani il cunosteam pe Alex. Un pusti micut, frumos, peste masura de neastamparat si foarte plin de viata. Eram amandoi in clasa I si urma sa fim colegi de clasa pana la terminarea gimnaziului. Imi amintesc si acum, cu emotie, ca si Alex si eu am luat „coronita” in clasa I, ca am furat impreuna primele corcoduse verzi, ca am traforat impreuna primii pitici din placaj, ca am luat impreuna mici „corectii” de la invatatoare si mai apoi si de la diriginte, ca ne-am indragostit impreuna, la un moment dat, de o aceeasi fata din clasa (ne-am ciondanit putin si, dupa ce amandoi am pierdut fata, am castigat o adevarata prietenie), ca ne-am facut un salut numai al nostru, foarte personalizat, asa cum isi faceau pustii de varsta noastra, ca aveam o melodie de la Vama Veche pe care o fredonam in gura mare pe strada atunci cand ieseam de la ore si mergeam spre casa si miliarde de alte mici amintiri care aveau sa formeze o prietenie imensa.

Pe langa aceste metaforice „cordoane ombilicale” care ne uneau, exista ceva foarte puternic care ne pasiona nebuneste pe amandoi: dragostea pentru natura. Desi aveam doar 13-14 ani, incepusem deja sa iesim cu regularitate in natura (cam o data pe saptamana), sa facem adevarate expeditii cu cortul prin Dobrogea si sa studiem pasarile. Pe atunci, ne visam niste viitori mari ornitologi. Lui Alex ii placea mult, inca de atunci, sa deseneze (si chiar avea talent), sa mestereasca tot felul de lucruri, sa aiba grija de cei doi papagali si de acvariul lui cu pesti (de care era mereu mandru), sa faca cafea – cea mai buna cafea -, sa asculte muzica buna (The Doors, mai ales), sa planteze copacei in gradina din fata blocului pe care tot el o amenajase, sa faca uneori cuiburi pentru pasari.

Facusem un adevarat ritual din a sta la o cafea si a juca o partida de sah. Amandoi eram bunicei, desi trebuie sa marturisesc ca el era ceva mai priceput (nu i-am spus-o niciodata asa ca o sa o citeasca acum). Un alt ritual al nostru il reprezentau orele lungi de discutii la care stateam, presarate, pe ici pe acolo, cu tot felul de povesti din viata fiecaruia sau a altora. Imi amintesc si acum cum ma certam cu parintii mei ca vin aproape in zori acasa. Ma intrebau suparati pe unde am haladuit pana la ora aceea. Le spuneam: „Am stat la povesti cu Alex!”. Supararea le trecea pe loc, ba chiar erau curiosi despre ce mai „filosofasem” noi.

Anii de liceu si mai apoi facultatea au conturat si mai clar prietenia ce se lega intre cei care formau „gasca de pasarari”. Era vorba despre cativa prieteni extraordinari… Cand lipsea Alex eram cu totii fara de glas, gasca era muta, ne lipsea „Piţi” al nostru. Asa ii spuneam noi lui Alex pentru ca avea un dar nemaipomenit sa imite o sumedenie de cantece de pasari printre care si pe cel al pitigoiului. Cand eram cu totii ne faceam planuri pentru noile noastre iesiri in natura. Ne placea enorm Dobrogea. O simteam ca pe „pamantul de acasa”, de acolo ne trageam seva. Deveneam cu totii euforici la gandul ca putem face inca o „iesire ritualica”.

Ce au adus anii urmatori? Pai, fiecare dintre noi a trait cate o prima mare iubire, apoi cate o mare dezamagire. A mai adus o patima nebuna pentru film (eram nelipsiti de la festivalul de film independent „Anonimul” din Sfîntu Gheorghe), o placere pentru citit (- Alex, Kant e la mine! Dar il mai tin putin, inca nu inteleg mare lucru din el!), un nou ritual al intalnirii de la Sulina din fiecare vara unde se aduna vechea gasca care acum era plina si de fete…

… Cate altele? Cu siguranta mai sunt multe de spus despre aceasta poveste, insa, pentru ca sunt doar un coautor al acesteia am sa ma opresc aici.

Asa ca, Alex: „– Te salut, tinere bavarez ! …Sunt mereu langa tine!”

Maria

Alex asa cum il stiu eu…

Gentilia m-a rugat acum un an si ceva sa scriu cateva cuvinte despre Alex asa cum il vedeam eu si timp de luni intregi nu am reusit sa scriu nimic. Nu inteleg de ce…pentru ca Alex ar merita pagini intregi scrise despre el, ba chiar un roman (insa asta va fi treaba Gentiliei in vreo cativa ani !!).

Pe Alex nu l-am vazut niciodata prin ochii mei…ci printr-o lumina launtrica. Alex pentru mine a fost un caleidoscop, ma uitam la el si puteam vedea orice imi doream eu sa vad fara sa ma ingrijorez daca nu cumva el era o proiectii a imaginatiei mele, pentru ca uneori credem ca oameni ca Alex exista doar in fabule sau basme, sau in filmele alea americane in care toti sunt buni, totul e roz si femeile toate au talie de viespe si barbati de miere.

Cine altcineva ar putea fi Alex, atat de indragostit de natura cu un suflet atat de mare incat sa cuprinda totul in el, fiecare moment, fiecare strop de ploaie, fiecare picatura de soare. Inchid ochii si Alex zambeste….zambetul lui este chintesenta alexiana, cald, frumos, patrunzator, usor sardonic, plin de esenta, pe alocuri melancolic, inteligent si patruns parca de un mistic romantism. Alex ma face sa rad din tot sufletul si acum imi aduc aminte de duetele noastre ratate la karaoke, de rugamintile lui… « hai Maria, te rog canta, hai uite,,,,e randul tau »…iar eu nu puteam sa fac nimic altceva decat sa rad asa cum rad si acum cand imi amintesc. Alex este o stare de bine.

Anul trecut cand l-am revazut, intr-un pat de spital m-a facut sa mai simt mai bine intr-o ora decat ma simitisem intr-un an intreg…da…Alex este un zambet…cald, frumos si sincer..

Si mai mult de atat.Alex a fost de multe ori, fara sa stie, zambetul meu !

Elena

…asa cum il stiu eu pe Alex… e cam mult de spus…si nu as vrea sa povestesc prea mult pentru ca nu multe persoane cunosc toate povestile copilariei noastre. Alex era un copil pasionat de tot ce reprezenta natura si mediul inconjurator- iubea pasarile, florile, peisajele frumoase, iubea apa, plimbarile in natura si muntele- Si cu cat timpul trecea pasiunea lui se materializa tot mai mult. L-am cunoscut pe Alex, ca si pe prietenii lui la un revelion…eram multi tineri si distractia a fost pe masura. Anii treceau si era o mica gasca de nebuni pletosi, nebuni care faceau aproape totul in preuna si se distrau de minune. Intamplarea facea ca si eu sa ma alatur acestui grup si sa stau alaturi de ei putin peste 4 ani- cand a venit vremea ca fiecare sa-si aleaga drumul mai departe (facultatea).

Amintirile sunt numeroase, sunt si cateva momente hazlii, cum ar fi cel din M-tii Macinului cand am ratacit drumul si ne-am plimbat in ploie 3 zile….sau baile nocturne in mare la Vadu…mai tii minte cand am iesit cu totii la Parches intr-o iarna si Dani si-a ars haina…sau cand am fost la Dunarea Veche si jucam lapte gros ) …Nu iti placea sa te dai in balerina (prcul de copii din spate de la visa)… Imi aduc aminte cu placere de toate perioada liceului cand ieseam pe faleza, mergeam sambata la Bididia si incercam sa avem cat mai multe iesiri de capul nostru…
Vestea accidentului m-a surprins pentru ca il stiam pe Alex un bun inotator si pentru ca il vazusem pe faleza de ziua Marinei muncind. Am incercat, cat mai mult timp, sa-i aduc sprijin si multa speranta…insa el era cel mai optimist dintre noi toti. I-am urmarit evolutia pe toata perioada spitalizarii la Bucuresti si stiu ca se va face bine. Eu am incredere in asta si mai devreme sau mai traziu va veni clipa in care o sa putem sa ne cataram iar pe munte sau sa mergem la Sulina.

Alex…tu stii ca va fi bine… am vazut asta in ochii tai… ai o tarie de caracter remarcabila si stiu ca niciodata nu o sa te dai batut. Astept sa te vad pe picioarele tale cat mai curand
P.S- mai ai pantalonii aia de camuflaj- aia militaresti?? Si inca o intrebare…unde pot gasi bebogem?? Chiar mi-a facut pofta Andrei!

Te imbratisez cu drag.

Alex (Rastaman)

Salut Alex, nu ne-am mai vaz de ceva vreme, citind amintirile de mai sus scrise de prietenii tai imi dau seama ca de fapt nu te-am cunoscut chiar atat de bine cum credeam. Ce sa zic? Sunt multe de zis, multe de facut, si viata totusi e atat de scurta…

Vreau sa o salut si pe Geni prin intermediul acestui blog care imi place f mult. Nu vreau sa mai lungesc acest comment, pentru ca asa cum a zis cineva mai sus, Geni chiar a scris tot ce trebuia scris…
Va doresc sa fiti puternici in continuare si stiu ca nu o sa va dati batuti niciodata pentru ca nu va sta in caracter nici unuia dintre voi…inasantosire grabnica Alex si sa ne vedem cu bine la un”suc”…

Sal Geni, Andrei, si toate cele bune!

Adriana

Sunt Adriana, o necunoscuta aproape, pentru voi, Alex si Gentilia, dar care s-a atasat din prima clipa de tine si mama ta, Alex, cand te-a zarit in patul alaturat celui in care statea mama, proaspat operata, la spitalul Municipal. Nu voi umple prea multe randuri, pentru ca tot ce putea si trebuia scris a facut-o Gentilia cat se putea de bine. Nu avem amintiri sau calatorii impreuna de povestit, dar stiu ca toate micile noastre discutii de la spital, glumele tale si optimismul tau mi-au fost ca o lectie pentru toata viata.

Am in suflet un amalgam de sentimente, cele mai frumoase si mai pure, de cand v-am cunoscut, si chiar si acum mi-e foarte greu sa-mi gasesc cuvintele si sa scriu ceva care sa se lege cat de cat. E 21 aprilie, cu cateva zile inainte de Paste, si pana acum m-am tot rugat pentru voi. Nu puteam primi o veste mai buna de la Gentilia, decat aceea ca tu ai facut rost, in sfarsit, de banii necesari operatiei. De acum astept cu nerabdare sa iti pot strange mana, iar tu sa-mi raspunzi la fel, asa cum am incercat si la spital, dar unde nu am reusit decat sa-mi inchid lacrimile in suflet, pentru ca am simtit neputinta. Stiu doar ca, inca o data, Dumnezeu ne-a aratat ca ne asculta ruga, chiar daca trebuie sa trecem prin incercarile lui.
Sunteti extraordinari! Sunteti minunati si sunteti exact ce are nevoie omenirea sa fie salvata: dovada ca iubirea e mai puternica decat orice. Gentilia, sa fii sigura ca ai primit acest nume ca semn al menirii tale pe pamant: sa fii ingerul lui Alex.
Iar tie Alex, iti doresc din tot sufletul meu sa te ridici, sa mergi, sa fii sanatos si sa razbuni si sa recuperezi, pentru Gentilia si pentru mama, tot timpul asta in care ai fost putin mai obosit. Imi sunteti dragi si astept nerabdatoare vesti ca v-ati intors din mica voastra calatorie ce urmeaza sa o faceti, dar mai ales astept sa ne strangem in brate cu totii!
Va pup cu drag…

Bianca

Alex… Doamne cate as putea spune despre tine… nu mi-ar fi de ajung nici macar o saptamana… daca m-as stradui as putea scrie un roman…

Ne-am cunoscut la clubul de ecologie… de la Bididia (Tulcea)… participam la aceleasi concursuri.. numai ca in echipe diferite.. si ma enervai cand mereu lua echipa ta locul 1… Era pe merit..recunosc… cel mai bun pasarar era in echipa adversa.. oricat m-as fi straduit… nu as reusit sa invat toate pasarile de pe meleguri dobrogene… ce sa mai zic despre cele din tara? Nu m-am dat batuta.. niciodata.. si asta pentru ca vroiam sa aiba si domnul Dorosescu un loc intai in palmares D si am reusit…chiar in ultimul an… Eram atat de mandra de mine.. pentru ca profu’ se putea lauda cu succesul nostru.. dar si pentru ca te-am “invins”… intr-un final…

Mi-e tare dor de anii aia… mereu fara griji… plini de curaj si dornici de locuri noi de explorat.. Mi-e dor de pastele cu gem.. de la Maliuc… orice era mai bun in comparatie cu macaroanele alea cu sos… facute de “bucatar”… chiar si mamaliga cu gem.. sau cu untul de arahide al lui Andrei ;))

Mai tii minte cand mi-ati facut gaura in ureche cu un ac de siguranta? Erati atat de surprinsi ca nu mi-a curs sange.. a 8-a minune a lumii…. Sau cand a venit apa si era sa ne ia corturile..? Doamne.. ce disperati eram.. de la cel mai mic.. pana la dl Petrescu.. el cu grija echipamentelor… noi cu mutatul corturilor.. Pe atunci nu eram foarte entuziasmata de schimbarea aia..la foc automat… dar daca as putea da timpul inapoi… nu as schimba nimic… Poate doar bucatarul.. mancarurile facute de noi erau de o mie de ori mai bune decat ale lui :)))

Ce frumos era.. mereu ma apuca nostalgia cand imi aduc aminte… Cat de frumoasa era gradina botanica pe vremea noastra… sau privelistea orasului de la copacul singuratic.. Ce frumos e sa fii copil…

Dar uite ca am crescut.. si suntem nevoiti sa lasam in urma anumite pasiuni din trecut.. Au ramas si prieteni.. la Tulcea.. sau prin alte orase pe unde au poposit pentru mult asteptata facultate.. Eu in Bucuresti.. capitala noastra draga.. tu la Iasi… Dani la Cluj si tot asa.. cate 2-3 in fiecare colt al tarii.. Dar cum zicea si Andrei mai sus.. Intalnirile de la Tulcea ne aduceau mereu zambete pe buze.. si amintirile in prezent. Ciudat e ca nu am mai vorbit cu tine..pana am aflat de accident.. credeam ca esti in Rusia.. cu bursa pe care ai obtinut-o la sfarsitul liceului. Stii ca am vrut si eu sa merg… prin minister..la o universitate din Italia? am zis ca daca Alex a reusit sa plece in Rusia..pot si eu.. Tu stiai rusa.. eu italiana.. am zis.. cat de greu imi poate fi? Ma descurc.. Numai ca… nu am reusit.. ca si in cazul tau.. actiunile pentru obtinerea unei astfel de burse durau foarte mult.. si am renuntat intr-un final.. sa ma mai zbat..

Asa am ajuns la ASE.. Doamne ce nu-mi place facultatea asta… De ce nu mi-ai zis inainte de a da la facultate… sa dau la medicina… sau geografie… asa cum ai crezut tu ca voi face? Scapam de chinul asta…

Dar nah… timpul nu se poate da inapoi… putem insa sa “reparam” prezentul… asa cum facem si cu tine.. Ma intrebai zi de zi … cand vedem la tine la spital… de ce sunt obosita… de ce nu zambesc… si iti raspundeam ca am de invatat mult.. ca ma obosesc cursurile si seminariile de la facultate.. Ei bine.. lucrurile nu stateau chiar asa… Eram obosita pentru ca noapte de noapte.. dupa ce ajungeam acasa..de la spital.. cautam sponsori pentru tine… 5-6 ore..seara de seara..le petreceam in fata calculatorului.. cautand fel de fel de firme care ar fi putut sa ne ajute.. compunand mailuri… si asteptand raspuns.. in zadar insa.. Nu ne-a raspuns decat filiala Cruci Rosii de la Bacau.. care.. intradevar.. a desfasurat cateva actiuni, insa nevoile noastre erau mult mai mari decat ajutorul lor.
Inca ma mai zbat.. stii si tu.. l-am innebunit pe saracu’ Moldo… dar ce conteaza? Toate-s pentru o cauza nobila…

Alex, sa nu te lasi, lupta in continuare… noi vom fi alaturi de tine… cel putin pana vom ajunge iar prin delta, poate pe la Maliuc, precum veteranii sa le dam lectii celor care sunt acum la club.

Te pup, ai grija de tine…si de Geni… si poate ne vedem azi…(cu chitara :P)

Bia…(alcedo)

Mădă

Draga, Gigi….”ai auzit ce s-a intamplat cu cel din trupa Ozon? S-a inecat…..in ochii tai!!!!” Mai stii…la o cafea in cartier, un pahar de vorba si un pachet de Marlboro rosu…:)!!!! Acum nu mai suntem fumatori…e mai bine asa! Imi aduc aminte cu drag de serile de vara de la Istru sau Latin: eu, Adina, Dani si uneori Andrei „invatam pt bac”, iar tu si Prichi ne incurajati….la o halba de bere sau o cafea….ce vremuri!!! Iar in drumul spre casa ne mai opream o clipa, doua sau mai multe (spre disperarea parintilor mei…doar aveam bacul)…sa depanam vrute si nevrute! Ne vedem la o cafea!!! Te strang in brate cu drag si cu dor!

Cătălina

– Buna, sunt Cătălina. – Salut, eu sunt Alex.

Aşa ne-am cunoscut într-o seară de ianuarie în Belfast. Din nebunie şi din ambiţie mă hotărâsem să mă mut de acasă. Era o hotărâre luată în câteva secunde. Era timpul să zbor. Fugisem

de la serviciu spunându-i sefului cu zâmbetul pe buze ca mă mut. În Belfast am fumat câteva ţigări şi mi-am potolit setea cu un suc cu aromă de struguri. – Eu m-am hotărât deja. E ok. Nu a durat o zi si mi-am făcut bagajul, am îndesat o pernă într-o sacoşă mai mare şi am şters-o. Ai dormit şi tu pe perna aceea mare câteodată. Am scos-o pe Geni de la baie şi i-am zis că vin pe capul vostru. Coborâse cu parul ud în Târgu Cucu pe un frig de crăpau pietrele. I-am mai scos si pe alţii din casă… Jara … ştii tu. Mi-a carat bagajul. Îmi venea să beau de fericire. Prima mea zi de libertate. Suna telefonul : – Geni, help. Lătră Teddy şi nu pot să intru în casă. – Sună la uşă şi o să îţi răspundă cineva. Nu sunt acasă.

Nu făceam curăţenie, nu găteam…eram leneşa casei. Eram doar obosită. Serviciul mă rutinase şi nu îmi doream când ajungeam acasă decât să mă afund în pat să dorm. În prima lună oricum nu mi se simţise prezenţa. Eram prea ocupată … În bucătărie se întâmpla mereu câte ceva: – Chérie, facem azi clătite? – Sigur, Chéri.… – Cu brânză sau cu ciocolată? – Cu nuci şi miere de albine. – Mmmm. …

Venisei o dată de la munte cu obrajii roşii si cu plămânii plini de aer proaspăt. – Chérieeee! Zăpadă şi un “Moş Crăciun” cu echipament de munte şi un rucsac mare în spate tocmai trecuse pragul şi împrospătase aerul din casă. Ştiu că în iarna aceea am avut şi o adevărată bătălie cu zăpadă şi şi-a făcut loc printre noi un nou prieten – un om mare de zăpada alături de care ne-am fotografiat cu mutre care mai de care mai nostime.

Mă duc la Praga. M-am hotărât. Mi-am luat deja bilet. Plec peste o lună. – Şi cât stai? – A…păi vreo trei zile. – Ce aventurăăă! Cred că în viaţa mea nu fusesem mai fericită, încercând în acelaşi timp să par sobră şi matură. Dar îmi făceam griji în acelaşi timp. Relaţia voastră era perfectă din punctul meu de vedere. Îmi doream să fie la fel şi pentru mine, dar nu era deloc aşa… cu toate astea am crezut mereu în încurajările voastre şi cred că dacă nu eraţi voi, aş fi lăsat ziua plecării să treacă neînsemnată. – E prima dată când zbor cu avionul. – Să nu ai goluri de aer. Tata a zburat o dată la Moscova şi a coborât alb din avion. – Nu mă speria.

Am venit o dată de la serviciu, toata lumea sărea prin casă. Ce Dumnezeu? – Mă străduiesc să îi explic Gentiliei de ce, atunci când eşti într-un tren şi sari în sus rămâi pe loc, nu ajungi în capătul celalalt al vagonului…. Nu îmi mai aduc aminte teoria asta, dar ştiu ca am sărit mult prin casa până am ajuns la o concluzie. Sincer, nu am înţeles nici până în ziua de azi cine avea dreptate.

– Sunt tare. Sunt campioana la table. Aud vocea Gentiliei… – (Alex) Daaaa…sigur. Ai avut un profesor bun. Am învăţat şi eu să joc table. Ba chiar erau seri în care jucam singură. Alţii erau preocupaţi de alte campionate. Luxor era atracţia la un moment dat. – Cine e pe primul loc? – Alex. – Eu nu reuşesc să trec de treapta 5. Aici când vin multe bile nu le mai văd. Mă ia cu ameţeli. – Bei o bere, Geni? – Nu…mersi.

Iarna a trecut. Lucrurile s-au mai schimbat. Trecuse şi idila de la Praga, aşa că acum stăteam liniştita acasă, căutându-mi între timp un alt loc de muncă, dar în acelaşi timp lenevind în pat până la prânz. Oricum între timp venise şi sesiunea şi printre altele începusem să învăţăm să dansă pe muzica de Buddha Bar şi printre altele dădeam lecţii de germană : – Ich habe keine Ahnung. E bine ? – Corect – Cum se zice: Aş dori să fumez o ţigară? – Ich moechte eine Zigarette rauchen. – A..ok…am înţeles. Einen kleinen… – Cam aşa ceva.

Vara venise pe bune. Drumurile noastre s-au despărţit până la urmă. Eu am plecat în Germania, însă cu gândul de mă întoarce acasă. Iată-mă. M-am întors. Şi presimt că după ce va trece tot greul ăsta vom ieşi afară seara pe o bancă să învăţăm germana şi să ne uităm la lună cu binoclul. Cred că îţi aduci aminte cât de bine se vedeau craterele de la lună cu binoclul tău. Chiar şi fără ochelari…

Gentilia

Nu îmi amintesc prea bine cine am fost inainte de Alex – de altfel, acum nici nu mai are importanţă. El a avut mereu această extraordinară capacitate de a aduna în jurul lui oameni cu care îşi recunoştea sau căpăta afinităţi surprinzătoare şi în viaţa cărora se instala cu atîta lejeritate.
Toate lucrurile acelea mici pe care le-am văzut împreuna şi le-am păstrat în memorie, toate privirile, toate numele, toate imaginile care au prins profilului lui Alex alunecă în penumbră în lipsa lui: el este singurul care dă sens, în fiecare zi, acestei lumi pe care nu o mai recunosc, care nu e a noastră, care este, în mod sigur, un accident.
Alex m-a învăţat că viaţa poate fi luată de la capăt de mai multe ori: într-un început de aprilie, pe muzica lui Frank Sinatra, într-o seară de februarie cînd ne-am certat, într-o dimineaţă de august cînd l-am găsit într-o sală de reanimare imobilizat, depinzînd de o mască de oxigen, într-o amiază cînd a recunoscut senin, ca şi cum ar fi vrut sa îmi spună un secret, că a avut un al doilea stop cardio-respirator în aceeaşi săptămînă, în ziua în care am ieşit împreună pentru prima dată în afara spitalului, sub un cer înalt de început de ianuarie.
Ceea ce m-a chinuit cel mai mult in acea zi a fost privirea lui Alex, un amestec dureros de speranţă şi de tristeţe, de viaţă şi de moarte şi de fericire îngenuncheată, profilată pe cerul acela pe care nu îl mai văzuse, timp de aproape cinci luni, decît pe fereastră.
Şi nopţile acelea grele de la terapie intensivă au săpat răni adînci, desigur. La ceasul dintre veghe şi somn, cîndva, stînd la creştetul lui, m-am întrebat dacă pe uşa aceea gri a salonului de spital a intrat vreodată un înger.
… Ce să facem cu această zbatere a timpului care nu poate fi prins, care nu poate fi întors, oprit, răzbunat? Îl putem lăsa să treacă în încercarea continuă a recuceririi acelei normalităţi calme, uşor prăfoase, de culoarea cerurilor turcoaz sub care am respirat odată, care trece în mod obligatoriu prin greul şi angoasa acestor zile lungi, chinuite, muncite pînă la epuizare.

Alex, sa nu îţi fie teamă să mergi pe acest drum. Nu eşti singur.
Va veni un timp care va fi numai al nostru.

Anunțuri

4 răspunsuri to “Alex, aşa cum îl ştiu eu”

  1. manole radu stefan Says:

    Dragii mei,

    putere si credinta, caci nu sunteti singuri.Daca ma uit fara patima, imi amintesc de Gentilia in Sage, de Alex in „Seara ruseasca” care ramane cea mai animata seara, cu bucurie. Tot cu bucurie spun, nu sunteti singuri, Dumnezeu ne cearca, asta este tema; de ceva timp deschid cartea si mi se arata, gandul la voi in aceea zi in care am fost pana la ai mei unde erau copiii, alt drum si iar gandul spre voi si ajung in sage, voi si mama lui Alex; gandul bun aduce, de celalalt sa n-avem.
    Traim si multumire Bunului Dumnezeu caci El ne invata, sa dam mai departe cu ochii deschisi si cu Adevar pe Calea cea dreapta.
    Sa fiti Binecuvantati.

  2. cristi morrison Says:

    ce mai faci mai cum iti mai?
    cum merge cu recuperarea ,sper ca bine
    salutari de la ala din sulina sper ca mai tii minte
    insanatosire grabnica iti doresc si numai bine
    cristi

  3. Mihaela Dimitriu Says:

    Prima data cand l-am cunoscut pe Alex a fost la un revelion facut la Andrei Pricop in apartamentul din E3…., erau doi baieti… Alex si Victor, pe ei doi i-am cunoscut, doi prieteni nedespartiti si foarte interesanti. De atunci am pastrat legatura, ne-am mai intalnit la festivalul Anonimul, pe la lemne, tot timpul erau ei doi.
    Eu eram mica si timida, dar ei au vazut ceva in mine, o raza de artist poate, asa cum ii consider şi eu pe ei si pe toti cei care scrieti in acest blog, cu totii sunteti oameni speciali, care ajutati la bine si la greu pe oricine, sunteti zambitori si simtiti aerul placut al naturii, dati importanta verdelui ce va inconjoara.
    Alex este un om extraordinar, iubeste natura, iubeste lucrurile marunte ale vietii, de asta va reusi si sunt sigura ca ca asa va fi…
    Alex, apreciez enorm de mult curajul tau si puterea pe care o ai, si iti ,,invidiez” prietenii, sunteti cu totii speciali…

  4. Am citit toate aceste randuri scrise de prietenii tai, colegi sau cunoscuti. Esti un om norocos pentru ca-i ai si ca te bucuri de aprecierea lor sincera. Ei iti sunt sprijinul si puterea de a merge mai departe. Mult curaj, fosrta si sanatate. Sa crezi in tine pentru ca astfel vei putea merge mai departe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: