Archive for the Points Of View Category

Respect pentru iniţiativa UEFA 2012

Posted in Points Of View with tags , , , on Iunie 23, 2012 by Alex

UEFA (Union of European Football Associations) duce anul acesta o campanie puternică împotriva discriminării rasiale, pe fundalul unor incidente petrecute în anii trecuţi. În unul din spoturile EURO 2012 mi-a atras atenţia faptul că apare şi o persoană în scaun rulant. Este un semn de unitate şi civilizaţie. Respect!

Anunțuri

Despre oameni şi sisteme

Posted in Oameni excepționali, Points Of View with tags , on Ianuarie 24, 2012 by Alex & Gentilia

Cînd am scris povestea transferului de la Sfîntu Gheorghe la Bucureşti după accidentul meu din Deltă, nu am crezut că va trece mai departe de propriul meu blog. Redînd aici experienţa mea cu SMURD-ul imediat după demisia lui Raed Arafat – o figură care pentru mine este echivalentă cu un model de profesionalism şi competenţă în mediul românesc (în care e atît de greu să construieşti ceva solid) – am avut reacţii dintre cele mai diverse. Apoi textul meu a fost preluat de un ziar din Tulcea. Între timp, apele s-au tulburat, toate s-au amestecat şi nu se mai ştie de unde am plecat.

În condiţiile în care destăinuirea mea a fost publicată în ziarul local, ea a părut, multora, în mod sigur, incompletă, şi a dat poate impresia că fac o nedreptate serviciului local de ambulanţă care a apărut în poveste ca „personaj” secundar. E momentul să revin asupra acestui amănunt pentru a adăuga că intevenţia celor două echipaje care m-au preluat de la Sfîntu Gheorghe a fost în egală măsură importante pentru mine şi am convingerea au făcut tot ce s-a putut în condiţiile date. În definitiv, Delta Dunării nu e cel mai comod loc în care să ai un accident.

Punctul nevralgic şi paradoxul din Sănătate este exact aici: se întîmplă ca oameni bine intenţionaţi şi bine pregătiţi să lucreze într-un sistem care nu se articulează corect în unele puncte şi lucrul acesta l-am simţiti prin propria experienţă; pe de altă parte, deşi am avut multe experienţe neplăcute în cei 6 ani în care am cunoscut îndeaproape lumea spitalelor şi mecanismele de tranzit dintre ele, am toată recunoştinţa faţă de toţi cei care s-au implicat în cazul meu de-a lungul timpului.

Lipsa dotărilor, a unui mediu de lucru decent, lipsa de motivaţie şi de susţinere reprezintă clar probleme care afectează direct personalul medical. Pe de altă parte, aş putea enunţa şi eu nenumărate probleme care afectează pacientul, şi aceasta este jumătatea mea de adevăr pe care nu o poate contesta nimeni, fiindcă e ceea ce am trăit. Dar ceea ce cred eu în acest  moment e că nu poziţiile tranşante, ci colaborarea şi comunicarea sînt cele mai bune metode de a construi ceva în ţara asta. De fapt, totul porneşte de la a-ţi face treaba bine pe bucăţica ta. Aştept în Sănătate o reformă făcută progresiv şi cu multă atenţie, nu o lege confuză, creată în grabă, incoerentă şi plină de lacune.

Sănătatea e departamentul în care omul sfinţeşte locul. Şi în Tulcea există, în interiorul acestui sistem (pe care îl putem numi în multe feluri, în funcţie de experienţele personale), oameni care au făcut mult bine în limitele profesiei lor (şi dincolo de ea) şi lasă ceva în urmă. Într-un judeţ care are un spital municipal fără prea mulţi medici pe specializări complexe şi care acoperă şi zona Deltei, serviciul de intervenţie şi transport al pacienţilor spre alte spitale din ţară este esenţial. De altfel, în cazul meu, cel care a chemat SMURD-ul la Tulcea a fost dr. Dumitru Vâlcu, şeful Serviciului Judeţean de Ambulanţă, care a înţeles gravitatea diagnosticului şi a acţionat în consecinţă, făcînd posibilă colaborarea celor două servicii de urgenţă pentru binele unui pacient. Sînt absolut convins că ar fi făcut-o pentru oricine altcineva, aşa cum ştiu că a ajutat, de-a lungul timpului, tulcenii care au avut nevoie de servicii medicale ce nu puteau fi accesate în propriul lor oraş / judeţ.

Ulterior, în perioada pe care am petrecut-o în Tulcea, la doi ani de la accident, am avut nevoie în multe rînduri de serviciul de ambulanţă pentru investigaţii la Bucureşti şi la Constanţa, şi am cunoscut un sistem bine organizat, cu oameni implicaţi şi generoşi. Cînd ai un model pozitiv, e mai uşor să construieşti ceva bun în profesia ta. E momentul să mulţumesc deci personalului medical de pe ambulanţă care s-a implicat în cazul meu şi d-lui Vâlcu, în egală măsură, şi le doresc să fie lăsaţi să îşi facă treaba în continuare corect şi cu profesionalism, pentru că ceea ce fac pe bucăţica lor este important şi sînt apreciaţi pentru asta.

SMURD pentru viaţă

Posted in Oameni excepționali, Points Of View with tags , , , , on Ianuarie 14, 2012 by Alex & Gentilia

În fotografia de mai jos sînt eu; 18 august 2006 în curtea Pompierilor de la Tulcea. Eram întins pe targa Smurdului şi acelea erau primele momente în care mă simţeam în siguranţă în orele care au urmat accidentului meu.

Cînd am fost adus la Sfîntu Gheorghe în barca în care plecasem spre Insula Sahalin în acea dimineaţă, eram întins pe spate corect şi nu simţeam nici o durere. Medicul de acolo m-a văzut şi a identificat rapid diagnosticul de leziune pe coloană la nivel cervical. Înainte să fiu transferat pe şalupa-ambulanţă care m-a luat din Sfîntu şi m-a dus pînă la prima localitate de unde puteam fi preluat cu o maşină, am fost preluat pe o saltea vacuum iar gîtul mi-a fost fixat într-un guler  care ar fi trebuit să mă împiedice să fac mişcări involuntare ce mi-ar fi agravat starea. Numai că bucata aceea de plastic era total nepotrivită pentru mine şi mi-a dat dureri insuportabile pe parcursul întregului traseu. La Murighiol am fost transferat pe o ambluanţă terestră pentru a putea ajunge la Tulcea. Însă nu doar pacientul trebuia transferat pe altă maşină, recuzita trebuia recuperată şi ea. Aşa că mi-au dat jos gulerul pe care îl aveam deja şi mi l-au înlocuit cu un altul, aflat pe inventarul celuilalt echipaj. Încercaţi doar să vă imaginaţi ce manevre presupune schimbarea unui guler cervical, cu ce riscuri se face şi de fapt, cu ce justificare.

Cînd am ajuns în Tulcea, mă aştepta deja elicopterul SMURD. Cînd am fost preluat de echipajul îmbrăcat în roşu, a fost ca o trecere spre un vis liniştit, hipnotic şi, în acele moment, era exact ce eu aveam nevoie. Felul în care m-au manevrat, tehnicile ordonate de transfer, precizia şi prudenţa desăvîrşită cu care au intervenit, faptul că nu am mai simţit durere, toate astea m-au ajutat enorm. Gulerul SMURD-ului a fost al treilea pe care l-am avut de la momentul accidentului. Îmi amintesc perfect, era dintr-un material buretat, confortabil, adaptat perfect pentru mine. Apoi nu-mi mai amintesc decît că membrii echipajului SMURD mă întrebau dacă sînt bine, dacă aveam nevoie de ceva. Am aţipit. M-am simţit, pentru prima dată, din acea dimineaţă, pe mîini bune.

Am fost transportat la Spitalul Bagdasar Arseni din Bucureşti şi dus pe o secţie ce părea anticamera terapiei intensive. Purtam gulerul SMURD-ului care plecase deja spre un alt caz grav.  Am cunoscut lumea tenebroasă a spitalelor bine de tot în lunile pe care le-am petrecut acolo şi în următorii ani, dar nu am să uit niciodată expresia cinic-satisfăcută a asistentei care a constatat că uite, ăştia de la SMURD şi-au uitat gulerul, ce bine, ne-am ales noi cu unul nou. Ştiu că povestea asta frizează absurdul, dar personalul care m-a preluat a reuşit să împingă limita la un nivel superior. Deşi era evident că aveam gîtul bine imoblizat cu gulerul acela – şi ăsta este rolul unui asemenea accesoriu  pînă la urmă – s-au grăbit să mi-l schimbe şi pe acesta cu un altul. Cu două mărimi mai mare şi, practic, absolut inutil: îmi amintesc şi acum că îmi mişcam capul dreapta-stînga de durere nopţi întregi, pentru că era singura mişcare pe care o puteam face atunci. Din cauza lui am făcut o rană profundă în zona occipitală, descoperită tîrziu şi operată aproape fără anestezie. Dar asta e deja altă poveste.

  Într-o ţară normală, un pacient cu o leziune înaltă pe coloană nu ar fi trecut niciodată prin aşa ceva. Patru manevre inutile şi riscante pentru o bucată de plastic care nu însemna nimic pentru ei dar putea să însemne foarte mult pentru mine. În toată povestea asta secvenţială, abia SMURD-ul s-a comportat cu adevărat profesionist şi mi-a dat, pentru cîteva ore, sentimentul de securitate de care ai nevoie cînd eşti foarte vulnerabil, şi impresia că trăieşti într-o ţară civilizată, care are grijă să nu-ţi distrugă  (de exemplu din calcul economic) şansa la viaţă. 

Experienţa pe care am avut-o cu SMURD-ul m-a marcat profund: lor le datorez faptul că am putut ajunge în cel mai scurt timp la spital într-un moment critic şi faptul că sînt în viaţă acum. Incontestabil şi datorită celor care au urmat, dar profesionalismul şi disciplina cu care a intervenit SMURD-ul în momentele-cheie mă fac să mă înclin în faţa acestor oameni, şi, mai ales, în faţa celui care a creat acest sistem. Mi se pare un moment bun să spun RESPECT, SMURD! 

Şi MULŢUMESC!

p.s. De fapt, în fotografia de mai sus nu sînt eu. E făcută la Suceava şi a fost preluată din galeria de fotografii a SMURD-ului. Cine apare acolo e irelevant, pentru mine ea este echivalentă cu o experinţă personală pe care o rememorez cu strîngere de inimă şi cu recunoştinţă.

Sînt un orb

Posted in Points Of View with tags , , , , , on Noiembrie 2, 2011 by Alex

Marin Sorescu

Eu ştiam că sînt un chior
Chiar în rouă dimineaţa
Dar n-am spus-o tuturor
Ca să nu-mi amărăsc viaţa

Ochii mari să-i casc aşa
Şi să-i ţin cu mîna bine
Sînt un orb în faţa ta
Care uite, vezi prin mine
Ce e rău şi ce e bine

Ce e un actor?
Şi ce vrea să spună?
Un biet trecător cu-o ţigară în mînă
E singur şi trist, cortina-i căzută
Paharul e gol, clipa pierdută.

Şi mîine-i o zi
Şi ziua din tine
Frumos va zîmbi
Speranţei din mine

Eu sînt un orb în faţa ta
Care uite, vezi prin mine
Ce e rău şi ce e bine.

La începutul verii, cînd Horaţiu Mălăele venea la Iaşi cu „Sînt un orb”, pus atunci sub umbrela unei acţiuni caritabile, am avut neşansa să fim plecaţi din oraş. M-a cuprins o bucurie imensă cînd am găsit apoi, la începutul toamnei, afişe care anunţau revenirea artistului în Iaşi. Deşi a fost săptămîna trecută, a fost o experienţă atît de frumoasă, încît am ţinut să las cîteva cuvinte pe blog. Pentru că a fost, cu adevărat, un spectacol încărcat de emoţie, un recital de poezie tematică în care Horaţiu Mălăele ne-a făcut să trecem prin toate stările emoţionale posibile. Sînt fericit că am reuşit să-l văd pe scenă, pentru că este unul dintre acei mari  actori care pot să facă spectacolele acelea despre care se spune că nu mai eşti acelaşi om cînd ieşi din sală. Un adevărat one man show, un actor genial cu un umor absolut inconfundabil.

Varianta utilizator-de-scaun-rulant

Pentru că Teatrul Naţional e în renovări de-o veşnicie, spectacolul s-a ţinut la Casa de Cultură a Studenţilor, o clădire mai veche  şi, desigur, absolut neadaptată. Pentru a ajunge în sala de spectacol am urcat un rînd de scări, cu acces pe partea laterală a clădirii. Pînă la intrarea aceea, însă, a fost poveste. Cele trei serii de trepte care despart trotuarul de intrarea laterală au fost dublate de trei rampe de o inutilitate devastatoare (ca să vă faceţi o idee clară, nu ai fi putut să urci nici un troller pe acolo). Mai mult, în dreptul uneia dintre ele a fost instalat un corp extern de aer contiţionat de care a trebuit să mă feresc îndoindu-mă din trunchi; consecinţa a fost că la întoarcere am folosit scările.

Mă gîndesc mereu, cînd văd asemenea exemple în spaţiul public, la proiectanţii rampelor.  Oare nu există nişte norme pe care trebuie să le respecte? Ba da, sînt. Oare nu pot fi amendaţi după ce finalizează asemenea lucrări? Ba da, ar putea fi. Şi mai important, dacă răul a fost făcut: oare o să rămînem cu rampele astea aşa, pentru-vecii-vecilor? Ba, eu sper că nu.  Mi-ar plăcea să mai văd în oraş alţi utilizatori de scaun rulant şi la Filarmonică şi la cinema şi la teatru şi într-un pub, nu doar în centrele comericale care îşi adaptează corect spaţiile de acces.

Vara asta am susţinut o petiţie de schimbare a cadrului legislativ pentru legea 448, privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Una dintre menţiuni avea în vedere problema construcţiei de rampe care să se încadreze în anumite norme clare tocmai pentru ca ele să devină utilizabile. În alte cuvinte, să-şi dovedească utilitatea; pentru că, altfel, la ce bun să le mai construim?

Spectacolul lui Horaţiu Mălăele a fost unul extraordinar. Ferice de cei care au reuşit să ajungă.

Ce se întîmplă cînd discriminarea ajunge la televizor

Posted in Points Of View with tags , , on Iunie 23, 2011 by Gentilia

În seara asta, la atenţionarea lui Eni,  am aflat de o poveste care circulă prin presă de vreo două zile.  Lavinia Rausch este o tînără utilizatoare de scaun rulant (în urma unui accident survenit în urmă cu 8 ani) şi trăieşte de un an şi jumătate în Germania. Venită în vizită acasă, la Timişoara, a vrut să iasă într-o sîmbătă seara cu soţul şi prietena ei într-un club din oraş, unde a fost vehement refuzată de bodyguardul clubului. „Nu puteţi intra aşa…” i s-a spus, în timp ce însoţitorilor săi li s-ar fi permis accesul fără probleme. De citit aici.

Pînă aici povestea e tipic românească: te aştepţi să se întîmple orice. E  scandaloasă, la fel ca toate situaţiile în care persoanelor cu dizabilităţi li se interzice, într-un fel sau altul, accesul într-un spaţiu public.  Extraordinară cu adevărat mi s-a părut coalizarea pe FB a peste 1700 de oameni (la ora la care scriu), pentru a susţine cauza Laviniei. Lucian Mîndruţă a hotărît să facă o emisiune pe subiect, sesizînd potenţialul acestui episod.

Nu am înţeles bine care este profilul acestei emisiuni, dar mi s-a părut un amestec trist de băşcălie poleită fals cu bunele intenţii ale prezentatorului. Cel mai mult m-a întristat totuşi Liana Stanciu, despre care credeam că poate avea o părere pertinentă despre subiect (altfel de ce să fi fost invitată? – m-am gîndit). Cînd colo, ce să vezi, cascadă devastatoare de surprize. Nu am reuşit, nici pînă acum, să înţeleg:

1. Cum şi-a permis, intrînd în legătură telefonică directă cu Lavinia Rausch, să o întrebe „dacă i s-a mai întîmplat să fie tratată ca o ciumată”.  Să pui o asemenea întrebare în direct unui om pe care nu îl cunoşti mi se pare o lipsă de respect – şi de bun simţ pînă la urmă – strivitoare. Oricît s-ar dezice mîine de afirmaţia asta, pretinzînd că „alţii” cred aşa, e o atitudine greu de catalogat („josnică” a fost prima etichetă care mi-a venit în minte). În calitate de om de televiziune, Liana Stanciu putea găsi o formulare mai fericită, în mod sigur (nu s-a obosit).

2.  De ce a insitat pe ideea că dacă nu există acces la cabinetul medical şi la pîine, cum să fie într-un club? – ignorînd complet că nu ramplele sînt problema, ci atitudinea oamenilor. E  ca şi cum ai pretinde că tinerii cu dizabilităţi trebuie să se limiteze la spital şi la alimentară, în rest, ce să caute ei prin oraş cu prietenii, prin locuri în care s-ar putea simţi bine cu prietenii într-o sîmbătă seara.

Dar ce sens are să vă indignaţi, a conchis doamna (parafarazînd) să faceţi vălvă pe internet şi să vă exprimaţi dezacordul faţă de o asemenea situaţie, dacă în România se petrec atîtea nereguli, zi după zi. S-o lăsăm aşa cum a căzut, ce mare lucru s-a întîmplat în clubul din Timişoara. În rest, doamna blondă a rîs mult. Cel puţin ciudat, fiindcă noi, acasă, nu am rîs deloc.

De exemplu, cum să rîzi la o asemenea declaraţie, care reprezintă prima reacţie a reprezentanţilor clubului ?

“Nu suntem instituţie publică sau de stat să fim obligaţi să lucrăm cu astfel de persoane. Clubul nu este amenajat pentru cei cu astfel de deficienţe şi ar fi reprezentat un disconfort atât pentru ea cât şi pentru persoanele care au venit la noi să se distreze şi ar fi văzut-o în scaunul cu rotile. Era foarte aglomerat în momentul în care au încercat să intre, culoarele sunt foarte înguste”,

                                                                                Liviu Ciubota, şeful de sală al Clubului Heaven din Timișoara (link)

Lavinia Rausch va da în judecată clubul pentru discriminare, cel mai corect lucru care poate fi făcut în acest moment. Avem nevoie de exemple pozitive şi de semne oricît de mărunte că lucrurile pot fi corectate ca să putem merge în direcţia potrivită, cu toată  lehamitea neîncrederea doamnei Stanciu. Pînă una-alta, am văzut o mulţime de oameni care se exprimă raţional, coerent şi articulat în social media (există şi excepţii, desigur) şi care îşi afişează dezacordul faţă de atitutudinea clubului, ceea ce este mai mult decît îmbucurător.Mergeţi de vizitaţi şi vedeţi ce se mai întîmplă: măcar pe  facebook!

If people were only willing to THINK

Posted in Points Of View on Ianuarie 26, 2011 by Gentilia

Cînd găseşte Adriana un link pe care hotărăşte să îl împărtăşească cu prietenii ei, se ştie că merită să fie văzut.

În seara asta am preluat de la ea un film realizat de IBM,  care punctează 100 de ani de existenţă a companiei. Pe lîngă faptul că îţi dă o idee asupra lumii perfect matematice în care trăieşti şi asupra gradului de inteligenţă la care a ajuns omul (într-o formulare mai exactă – unii oameni: căci sînt, totuşi, foarte puţini!) filmul aminteşte şi despre politicile IBM legate de angajaţi: programe de adaptare pentru persoanele cu dizabilităţi, non-discriminarea pe motive de gen, rasă sau credinţe, promovînd valorile individuale şi egalitatea în drepturi şi şanse.

în 1914,  – cu 76 de ani înaintea actului american pentru persoane cu dizabilităţi – IBM a avut primul angajat cu o dizabilitate

în 1941, IBM angajează un medic nevăzător pentru a face produsele mai uşor de utilizat pentru persoane cu dificultăţi de vedere

punînd accent pe ideea de cultivare a talentului şi a capacităţilor individuale, IBM introduce programul de specializare pentru angajaţii cu dizabilităţi în 1942

în 1953 Watson jr. iniţiază primul document oficial care stabileşte egalitatea în drepturi şi oportunităţi a angajaţilor, fără discriminare cu privire la rasă, culoare sau convingeri. Se întîmpla cu un deceniu înainte de iniţierea dreptului civil.

Şi să nu uit să menţionez: I am an aibiemer!  (and awfully proud of it! ) – desigur, în sensul mic al cuvîntului 😀

Mulţumiri, Adriana, pentru recomandare!

Enjoy!

Dogs come when they’re called. Cats take a message and get back to you later

Posted in Points Of View on Ianuarie 19, 2011 by Gentilia

Cele mai prospete veşti de la role-modelul celor două pisici pe care le avem prin casă:


E mereu surprinzător să descoperi că toate-toate-toate pisicile de pe lumea asta se încadrează în aceleaşi tipare de atitudine  – doar că fiecare vine cu personlitatea şi sofisticăşenia ei.

În tentativa de a le înţelege, minţi luminate şi proprietari de pisici au încercat să descifreze misterioasa şi ezoterica lume a felinelor, dar nu au reuşit să facă mai mult decît să adune laolată nişte triste, dar savuroase observaţii în legătură cu imensa lor superioritate (zen) afişată ostentativ prin casele aşa-zişilor lor stăpîni. M-am delectat şi eu în dimineaţa asta cu cîteva:

Cats can work out mathematically the exact place to sit that will cause most inconvenience. (Pam Browne)

Dogs have owners, cats have staff. (Author Unknown)

As every cat owner knows, nobody can own a cat. (Ellen Perry Berkley)

A cat is there when you call her if she doesn’t have something better to do. (Bill Adler)

Cats like doors left open – in case they change their minds. (Rosemary Nisbet)

In order to keep a true perspective of one’s importance, everyone should have a dog that will worship him and a cat that will ignore him.  (Dereke Bruce)

Dacă vă întrebaţi care să fie explicaţia acestui comportament scandalos al pisicilor în raport cu specia umană, răspunsul, prieteni, e la îndemîna oricui:

In ancient times cats were worshipped as gods; they have not forgotten this.  (Terry Pratchett)

Adevărul întreg! Aştept confirmările voastre!