Dincoace de răsărit

De cînd e vara vară şi canicula tot mai dementă, luna iulie cere o evadare la mare. După cum, desigur, aţi aflat deja, noi am fost plecaţi într-o vacanţă scurtă, dar intensă, tocmai la Sulina. De la Iaşi pornind, traseul pare lung şi greu, dar nu vă-ncredeţi în poveşti, vacanţa nostră – asta însemnînd aproape 1000 de km parcurşi cu masina, cu vaporul sau la pas – , a fost perfectă.

Mai întîi ne-am oprit la Tulcea, la Cîşliţa, două zile, să ne tragem sufletul şi să ne vedem cu prieteni buni, cu Maria şi cu părinţii lui Andrei, să încercăm pepene cu brînză şi să lăsăm seara să alunece peste noi lîngă lacul cu reţe şi lebede. Să privim stelele după miezul nopţii. La Cîşliţa e multă-multă linişte, plăcile de snowbord ale lui Andrei şi a Ancăi sunt agăţate pe gardul dinspre răsărit, binoclul e în cuier iar determinatorul pe marginea mesei, acelaşi. Noaptea se aude uneori foşnetul apei, tulburată de barca unui pescar care işi aruncă setcile. Dimineaţa pisicile vecinilor te urmăresc leneşe de pe terasa acoperită de viţă.

În prima seară ne-am întîlnit, căţiva prieteni, pe faleză, la o veche terasă unde obişnuiam să ne omorîm timpul liber încă din vremea liceului. A fost o seară lungă, în care am povestit mult şi am ciocnit în amintirea lui Andrei, iar înspre miezul noapţii am îndrăznit – luptînd cu oboseala crîncenă de după drum – să facem o plimbare prin centrul oraşului, unde nu mai ajunsesem de ani buni.

Duminică am vizitat Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării, locul stabilit de întîlnire cu dl. Petrescu, Cristina, Mădă & Florin – aceştia doi veniţi din Timişoara cu expoziţia lor de reptile. După ce am făcut turul complet al muzeului, am stat prelung la vorbe, la o cafea în sala albastră, răcoroasă, a acvariului cu sturioni (momentul meu preferat al zilei).

Drumul de a doua zi cu pasagerul, drum întins şi leneş pînă la Sulina a şters în ceasurile amiezei cei cinci ani care au trecut de cînd nu am mai mers pe apă. Am revăzut totul cu aceeaşi încîntare şi cu o uşoară mirare în faţa schimbărilor inevitabile care vin în urma deschisă a timpului: mai multe clădiri ridicate pe ambele maluri, mai multe ambarcaţiuni şi parcă mai mulţi turişti.

Sulina nu poate fi revăzută decît cu nostalgie, altfel nu se poate. Pe toate străzile acestui oraş minunat şi trist şi pe drumul spre mare se îngrămădesc poveştile atîtor veri petrecute aici, cu prietenii de altă dată şi cu Andrei, amintiri luminate totuşi de bucuria de a fi ajuns din nou în aceste locuri.

Oraşul e atins de forfota progresului – pavele pe străzi altădată îngropate în nisip şi noroi acolo unde nu s-a ajuns cu lucrările, maşini multe şi grăbite, taxiuri pînă la mare, terase noi pe faleză şi wireless numai într-un anumit punct al grădinii. Totuşi, pentru cine ştie să privească bine, Sulina păstrează farmecul acela vechi, greu de descris, al spaţiilor atinse de natura sălbatică,  martore ale călătoriei Dunării spre mare, aflate aici aproape de final.

Eh, şi marea.  Am ajuns pe plajă la apus şi am avut aici cea mai mare surpriză pe care o poate avea o persoană obişnuită cu România. Pentru că progresul e şi el bun la ceva, aflaţi – cei ce nu aţi ajuns încă acolo – că pe plajă la Sulina a fost amenajată, de la prima terasă de care te împiedici odată ajuns acolo, pînă la malul mării, o punte de lemn, care ne-a făcut drumul pe plajă un vis.

Mi-a lipsit imens peisajul marin care îmi era altădată atît de familiar. Dar să nu credeţi că am asistat contemplativ la apusul profilat în spatele umbrelelor de pe plajă! Vorba aceea, degeaba ai ajuns la mare dacă nu ai făcut şi-o baie. Deşi nu am avut nici un plan în sensul ăsta, Cornel şi Vio au avut inspiraţia să aducă de acasă o saltea pentru răsfăţul meu (aşa s-a nimerit, pînă la urmă ) Apa a fost foarte caldă, marea liniştită, m-am simţit în perfectă sigurnaţă. Am ieşit şi în larg pentru foarte puţin, nu atît de departe pe cît îmi plăcea să înot altădată. Puteţi să vă închipuiţi că episodul ăsta mi-a dat o bucurie imensă, cu atît mai mult cu cît a fost neaşteptată. A doua zi – mai vîntoasă şi mai capricioasă – am zăcut pe plajă ca nişte şopîrle pe şezlong, „în opulenţă” după cum îi place lui Robert să spună, sub pălăria uriaşă unei umbrele verzi.

De fapt, nimic nu a reuşit să umbrească săptămîna petrecută la Sulina. Nici ploaia din ultima seară, nici ţînţarii, nici obosela. Serile ni le petreceam pe faleza oraşului, în plimbări leneşe, sau pe terasa casei în care am stat, jucînd table (dacă-mi amintesc bine, i-am bătut pe toţi!), îmblînzind pisici, povestind, citind (mai puţin!).  A fost, în puţine cuvinte, vacanţa pe care mi-o doresc de cinci ani.

Varianta wheelchiar users

Vă puteţi imagina că, totuşi, o călătorie pînă la Sulina într-un scaun rulant este ceva mai aventuroasă decît altminteri. Pe vapor oamenii au fost atît de preocupaţi de propriile bagaje, că abia s-au dat un pic deoparte pentru a ne lăsa să trecem. La întoarcere, o doamnă determinată, cu ochelarii de soare aşezaţi strategic pe nas numai ca să-i obtureze vederea, l-a împins atît de tare pe Cornel încît am simţit că ne dezechilibrăm amîndoi, cu toate că am încercat să ieşim la final, după ce coborîseră aproape toţi. Doamna nu şi-a cerut scuze, dar nici noi nu ne-am supărat, că sîntem băieţi buni şi trăim în România. La Sulina, după ploaie, am trecut greu prin zonele noroioase, dar tot străzile bătute cu nisip sînt mai frumoase decît cele pavate. Pînă la mare traseul e simplu: pînă pe plajă cu taxiul, pînă mai departe pe puntea de lemn (îl felicit pe proiectant pentru această idee generoasă) iar în apă cu salteaua. Impossible is nothing dacă ai prieteni cu care să pleci prin lume!

Mulţumim Cornel, Vio şi Robert pentru vacanţa asta fantastică, din care care, la drept vorbind, nu ne-am revenit încă! 

Această prezentare necesită JavaScript.

Sulina, here we come!

De cîteva săptămîni punem la cale o escapadă în Sulina şi iată că în sfîrşit a sosit momentul să pornim la drum. Au trecut aproape 5 ani de cînd nu am mai fost în deltă şi trebuie să apun că abia aştept să ajung în Tulcea, să urc pe vapor, să recapitulez tot traseul pînă la Sulina, să revăd locurile pe care altădată le vedeam atît de des; marea.

Ultima dată am fost în Sulina împreună cu mai mulţi prieteni şi au fost cîteva zile grozave. Cel mai bine îmi amintesc de o noapte albă pe care am petrecut-o împreună cu Andrei – povestind, povestind mult – noapte pe care am încheiat-o cu o plimbare pe malul mării, la răsărit. Preţuiesc mult amintirea asta. 

17 iulie va rămîne întotdeauna ziua lui Andrei: 27 de ani.

Unde sînt cei care nu mai sînt?

În ziua în care am aflat, am aprins candelă, am făcut lumină. După o asemenea veste nu mai poţi să faci mult – doar să te întinzi în pat, cu sufletul mototolit şi să stai chircit, incapabil să controlezi durerea fizică ce se instalează încet în tine. O lovitură sălbatică în plex şi apoi suferinţa ce se instalează lent, infinit dureros şi nedrept: nu e drept să plece dintre noi, atît de înfricoşător de repede, cei buni, cei frumoşi, cei tineri, cei dragi.

Pe Andrei îl vedeam limpede prin filtrul afecţiunii lui Alex pentru el. Eu l-am cunoscut puţin şi tîrziu, dar destul să recunosc în el un om cu desăvîrşire bun. Bun şi blînd şi generos. Avea, ca nimeni altul, un timp special pentru prieteni şi o privire deschisă a curiozitate spre o viaţă pe care o trăia cu atenţie şi cu o bucurie cumpătată.  Mi-l amintesc spunînd des: îs fericit (aşa spunea el mereu: îs fericit) – mi-am luat bicicletă, am obţinut jobul pe care mi-l doream, am fost prin Măcin cu biclele – Alex, hai să-ţi trimit nişte filmuleţe de acolo.

Andrei trăia cu amănuntul şi găsea plăcere în a povesti ce mai făcuse în ultimele săptămîni – şi făcea atît de multe! – permiţîndu-ne, cu generozitate, să trăim – prin poveste – cîte puţin din viaţa lui. Îşi împărţea bucuriile cu sufletul deschis şi era mereu primul care să ajute cînd era nevoie. Aşa că ce poţi să faci cu prăpăstioasa absenţă care se cască pe locul unde a existat un om atît de iubit?

Cu o zi înainte ridicasem de la poştă insignele SOR pe care Andrei le-a trimis pentru Alex şi Manu; s-au bucurat ca nişte copii. A doua zi i-am găsit acasă împietriţi, cu privirile pierdute în gol, fără un cuvînt, nişte oameni mari care nu puteau, nu vroiau să creadă că au rămas singuri, fără Andrei. Nici acum nu pot. Multă vreme nu vor putea.

Existenţa unor asemena oameni cu sufletul bun şi drept fac lumea mai frumosă. În Bucureşti, în toamnă, pe cînd stăteam la Victor, venea de la muncă şi se grăbea acasă, dar tot a tăiat  în două oraşul cu bicicleta să-l vadă pe Alex preţ de 20 de minute. „Alex, uite, ţi-am adus un măr”.  Nu, adică, ţi-am luat nişte mere de la magazin,  ci  „Ţi-am adus un măr”. Am frînt mărul în două şi l-am împărţit amîndurora, ultimul măr pe care îl vor fi împărţit vreodată.

Sigur că, incapabili să înţelegem lumea fără el,  îl ţinem aproape prin toate poveştile,  căutîndu-i zîmbetul prin fotografii, prin semnele pe care le-a lăsat pe aici. Băieţii şi-au vorbit la telefon în permanenţă, au strîns rîndurile. În grupul lor de prieteni, îmi pare că el era mereu sufletul tuturor regăsirilor.  În chip firesc, miercuri vor fi împreună cu toţii, ca altă dată, pentru ultima dată şi pentru totdeauna.

Se spune că cei care pleacă din lumea aceasta vizitează, în cele 40 de zile de dinaintea plecării definitive, toate locurile pe care le-au iubit. De mînă cu Anca, Andrei îi va arăta poate toate acele locuri în care nu au avut timp să ajungă împreună.  Vor avea, în mod sigur, destul de călătorit; tot aşa vor pleca mai departe: împreună.

Ar trebui să spunem, de fapt, că nu au plecat singuri. Între două lumi, unde se află acum, gîndurile noastre, deşi înceţoşate de durere şi de ne-înţelegere, îi însoţesc cu aceeaşi dragoste. Şi trebuie să le spunem părinţilor lor că – în ciuda absurdului şi a nedreptăţii acestei plecări – noi stăm de veghe cu o candelă aprinsă şi ne rugăm ca drumul să le fie lin şi regăsirea aproape.